Principii metodologice ale sinergeticii

Întroducere

Actualitatea temei supusă investigaţiei reiese din faptul, că legităţile dezvoltării şi evoluţiei proceselor şi fenomenelor în unele situaţii depăşesc limitele obiectelor de studiu, ale ştiinţelor, ce se ocupă nemijlocit de cercetarea lor aprofundată separat, şi acest fapt, este condiţionat anume de unitatea, dinamismul, caracterul contradictoriu şi complex al lumii contemporane în general.Societaea s-a informatizat, s-a globalizat, dar abordările şi imperativele ei morale au rămas nemodificate.
Anume această situaţie ne permite să vorbim, despre importanţa necesităţii căutării noilor paradigme şi principii, ce pot fi aplicate metodologiilor ştiinţelor socio-umane.În legătură cu aceasta actualitatea temei supusă cercetării este condiţionată atît de necesitatea,cît şi de posibilităţile reale ale utilizării mult mai vaste ale noii paradigme, şi anume „ paradigama sinergetică”.În lucrările savanţilor contemporani este desfăşurată discuţia ce pune în evidenţă necesitatea şi importanţa explicării căilor dezvoltării şi evoluţiei fenomenelor şi proceselor autoorganizării lumii înconjurătoare.O nouă etapă în sensibilizarea opiniei publice vizavi de metodele, principiile şi modalitatea abordării complexităţii lumii se constituie odată cu introducerea în ştiinţă de savantul Haкеn, a termenului „ sinergetica”, care provine din sinteza a două cuvinte din limba greacă: sin-împreună, a coopera şi ergon- a acţiona, formînd termenul sinergetică- efect cooperativ.
Paradigma sinergetică, numită şi teorie a autoorganizării, prin intermediul noţiunilor sale:structuri dissipative,principiul haosului dinamic indeterminat, noţiunii de attractor,situaţii bifurcaţionale,stări dissipative – crează o nouă imagine a lumii, analizează mecanismele de autoorganizare ale tuturor sistemelor proceselor compuse, dezechilibrate,deschise, aliniare, de exemplu:procesele sociale,economice, politice,proceselor educative,chiar a proceselor psihice specifice personalităţii, cel al creativităţii,sau al întregului sistem cultural, care sunt într-o permanentă schimbare şi dezvoltare. După cum menţionează I. Prigojin ,şi I.Stenghers „lumea noasră nu mai este o lume a mecanismului de ciasornic tăcută şi monotonă.Noi trăim într-o lume creatoare, deschisă.”,totodată interpretarea mecanismelor autoorganizării prin prisma principiilor sale metodologice, crează o privire mult mai clară şi mai structurată .
Sistemele ce formează obiectul de studiu al sinergeticii, pot fi de cea mai duversă natură şi de cel mai divers conţinut, şi chiar studiate de cele mai diferie ştiinţe, de exemplu (fizica, chimia, biologia, matemetica, medicina, pedagogia, sociologia, psihologia, culturologia).Fiecare din ele studiază sistemele „proprii” , utilizînd metodele şi limbajul său specific.
Spre deosebire de ştiinţele tradiţionale, sinergetica se interesează de legităţile comune ale evoluţiei, ale dezvoltării în timp a sistemelor de orice natură.
Autoorganizarea reprezintă procesul apariţiei în interiotul sistemelor deschise, complexe, puternic dezechilibrate a structurilor noi, pentru care este caracteristică o stare a complexităţii mult mai mare, însoţită de o cantitate de energie şi un volum informaţional diferit de cel al sistemelor precedente.
Nivelul de cercetare al temei în literatiura de specialitate.Preocuparea faţă de unele aspecte ale acestor probleme s-a aflat constant în centrul dezbaterilor filosofice.Prin activitatea teoretică a lui Euripid, Parmenide,Heraclit, Empidocle, Socrate,Platon, Aristotel problema evoluţiei şi dezvoltării lumii devine axa meditaţiilor filosofice, penru ca în sec.XVI, în baza acestor cercetări, să fie formulate legile mecanicii, de către Newton, Galileo-Galilei.O contribuţie considerabilă în dezvoltarea concepţiei autodezvoltării a avut-o Hegel, care a introdus în cercetare noţiunea despre carcterul nelinear al dezvoltării.Dar începînd cu sec.XIX, această problemă începe să fie studiată tot mai mult în cadrul ştiinţei, deoarece odată cu formularea legilor termodinamicii s-a ajuns la concluzia că caracteristica de bază a evoluţei tuturor proceselor este ireversibilitatea.Odată cu apariţia ştiinţei neclasice, noile idei despre materie sunt bazate pe conceptul totalităţii fluxurilor reglementate de energie, care interacţionînd între ele în timpul mişcării, condiţionează apariţia unor procese şi fenomene imprevizibile şi autonome.Savanţii au demonstrat că Universul reprezintă multitudinea sitemelor în proces de autodez.