Elemente de balcanism literar la I.L Caragiale şi Mateiu Caragiale

Existenţa unei paradigme culturale distincte asociată balcanismului este negată la ora actuală de mulţi cercetători, unul dintre argumente fiind acela că balcanismul ca realitate culturală nu are o sferă specifică, particulară, el suprapunându-se parţial altor tendinţe şi curente deja existente. Demersul recunoaşterii unei matrice culturale balcanice este îngreunat şi de puternicele valenţe peiorative pe care termenul şi le-a asociat ca o consecinţă firească a evoluţiilor politice şi istorice din Balcani în secolul trecut.
Apoi, un alt impediment îl constituie însăşi constatarea că balcanismul literar nu este identificabil exclusiv în zona literaturilor popoarelor balcanice; acesta poate să fie, însă, şi un argument al profunzimii şi legitimităţii tiparului cultural balcanic.
Se afirmă, de asemenea, că toate simptomele culturale asociate balcanismului sunt, de fapt, simple moşteniri orientale şi de altă sorginte, prin urmare noţiunea de balcanism cultural (literar) este artificial creată. Este, însă, de domeniul evidenţei că nici o cultură nu poate moşteni pur şi simplu profilul cultural al societăţilor care au precedat-o; acest profil este permanent îmbogăţit şi odată cu îndepărtarea temporală de modelul cultural primordial, asemănările devin din ce în ce mai puţine. Balcanismul poate păstra, cu siguranţă, ceva din matricea culturală a Bizanţului, poate avea trăsături care să ne facă să ne gândim la Orient, dar toate acestea sunt grefate de realităţile culturale ale secolului XX. Este puţin probabil dacă nu chiar imposibil ca realităţi istorice precum Războaiele Balcanice sa Cortina de Fier să nu fi contribuit decisiv la conturarea unei culturi balcanice distincte.
Nu se poate afirma că balcanismul literar este un curent literar sau o şcoală literară solidă (nu există un program estetic solid care să se revendice dintr-un balcanism literar). Nu trebuie, însă, ignorat că balcanismul literar poate fi oferit ca o contrapondere la europocentrismul avansat (din ce în ce mai puţin, e adevărat) de unele voci ale culturii occidentale.
Îndeobşte la Balcani se face referire în două contexte distincte, în funcţie de mentalităţile colective ale celor care-l observă: o privire idilică a celor care confundă sălbăticia, gregaritatea şi setea de sânge cu originarul, cu spaţiul primar edenic şi, a doua perspectivă, a europeanului încruntat, care refuză să înţeleagă prin civilizaţie şi altceva în afara zgârie – norilor şi a bursei.

„Pentru cine nu i-a vizitat, Balcanii sunt un tărâm de mister; pentru cine-i cunoaşte, ei devin încă şi mai misterioşi. […] Devii, într-un fel, o parte a vrăjii, a misterului şi strălucirii întregului. Te obişnuieşti să te aşezi pe vine la o cafea în cafenea, şi, când apare un bărbat pe care îl cunoşti, cel puţin jumătate din ceea ce spui şopteşti, prevestitor. Intrigă, complot, mister, vitejie, fapte îndrăzneţe – tot e constituie sufletul adevăratului roman cavaleresc sunt astăzi sufletul Balcanilor”.

În ultimul timp, Balcanii sunt priviţi cu un din ce în ce mai mare interes, conştientizându-se faptul că nici europocentrismul şi nici alte tendinţe de acelaşi tip nu sunt o soluţie viabilă în condiţiile în care cultura este una fără frontiere. Locul literaturii române în acest context va fi şi el, mai devreme sau mai târziu, reevaluat. Este însă, înainte de toate, necesară dezbărarea de orice fel de complexe .

Opţiunea pentru cei doi Caragiale se impune aproape de la sine oricărei cercetări ce are ca subiect balcanismul literar românesc şi aceasta pentru că opera literară a celor doi îi recomandă unei asemenea investigaţii. Şi apoi, biografia celor doi scriitori este şi ea una balcanică, destinele lor intersectându-se în multe momente importante. Orice demers ca cel pe care şi-l propune lucrarea de faţă este , din start, menit să nu fie exhaustiv. Vor rămâne elemente care pot fi oricând reevaluate şi reinterpretate. În cel mai bun caz, o lucrare ca cea de faţă, poate consolida repere necesare viitoarelor cercetări.