Modelarea rationalitatii fizice şi metafizice

14 2. FUNDAMENTAREA CONCEPTULUI MESER Cronologia devenirii conceptului MESER poate fi identificatã în teoriile filosofice elaborate de-a lungul timpului. Prima şi cea mai fermã afirmaţie despre fenomenul rematerializãrii apare la filosoful antic Thales din Milet. El “vedea“ realitatea materialã şi realitatea spiritualã ca douã lumi suprapuse, între care existã o permanentã osmozã; asemãnãtor cu prevederile conceptului MESER, care însã, emite ipoteza transformării consecutive a realităţii materiale şi realităţii antimateriale, una în alta prin intermediul realităţii spirituale, iar permanenta osmoză există între fiecare dintre acestea şi realitatea spirituală. Asemãnãtor lui Thales, şi alţi reprezentanţi ai şcolii filosofice ioaniene au fost preocupaţi de câte un model al lumii; fiecare din ei considerând ca element primordial al acesteia, sau apa (Thales), sau aerul (Anaximene), sau focul (Heraclit din Efes). Deşi încercãrile de modelare a lumii, în concepţia filosofilor antici pot pãrea naive, nu se poate neglija faptul cã alegerea reprezentãrilor respective este legatã de caracterul dialectic al lumii - caracter pe care voiau sã-l evidenţieze. Oare, modelul focului, al lui Heraclit, alãturi de fundamentele dialecticii, care i se datoreazã, nu prefigureazã conceptul modern despre natura energeticã (sinergetism) a lumii materiale şi spirituale? Conceptele filosofice antice despre lume, în special cele ioaniene, au apãrut ca replici la conceptele mitologice, evident artificiale, naive şi, deci, caracterul lor materialist este scuzabil şi nu trebuie exagerat. Aşa-zisul ateism antic este contrapus nu divinitãţii ci imaginii idilice, mitice, despre lume. Filosofii antici, inclusiv Democrit, nu sunt atei, ci cel mult amitici. Modelarea conceptelor, inclusiv cel al entitãţii raţionale, nu trebuie consideratã drept construcţie artificialã, atât timp cât se dovedeşte necesarã (principiul raţiunii suficiente), riguros făcutã (perfecţiune internã) şi nu contravine principiilor ştiinţifice ferme. Un model exemplar, funcţional şi astãzi este modelul sistemului planetar construit logic şi fundamentat ştiinţific de Nicolaus Copernicus şi Iohannes Kepler, fãrã a mai vorbi de modelul atomic al lui Niels Bohr. Valabilitatea metodei modelãrii speculative este confirmatã în plus şi de cea oferitã de modelãrile matematicii, cum ar fi geometriile neeuclidiene datorate lui I.Bolyai, lui Lobacevski sau lui Gauss, sau aşa numitele algebre Boole - modelãri speculative cu aplicaţii teoretice şi practice spectaculoase. #Viabilitatea unei modelări nu se apreciază după criteriul valorii de adevăr, ci după posibilitatea de a explica fenomene şi legile lor, după posibilitatea rezolvării unui număr cât mai mare de paradoxuri şi de aporii filosofice.# Dacã filosofia în general, şi diferitele sale ramuri în special, se studiazã pe calea psihologistã, mai puţin aptă epistemologic, este din cauzã cã s-a renunţat prea în necunoştinţã de cauzã la metoda modelãrii speculative, deşi Descartes a sugerat-o cel puţin în douã din lucrãrile sale fundamentale; ”Discurs asupra metodei” şi “Regulae ad Directionem Ingenii”. #Se pare că primul care a încercat expres crearea modelului, a paradigmei, preconizată de Descartes ca modalitate în filosofie, a fost Leibniz; Monadologia şi Teodiceae fiind cele mai concrete exemple. In acelaşi sens ar putea fi citat şi Heidegger, dar Daseinul său nu a reuşit să treacă şi dincolo de realitatea strict materială.# Baruch de Spinoza afirmã cã <...metoda geometriei furnizeazã schema idealã de cunoaştere a fiinţãrii, existenţei...> ceea ce înseamnã, aproape explicit, trimiterea la metoda modelãrii conceptelor în speţă. Corectitudinea modelãrii (perfecţiunea internã) se justificã pe cale logico- matematicã, valoarea intrinsecã a unui model fiind cu atât mai evidentã cu cât reuşeşte sã ofere explicaţii logice şi coerenţã pentru cât mai multe fenomene, şi cu cât rezolvã mai multe aporii ale filosofiei clasice, chiar cu riscul de a da naştere altora. In fond, o reuşitã