Ontologia negatiei

1. Introducere 1.1Structură Prezentul eseu încearcă să stabilească diagnosticul unei mentalităţi de secol 19, referitoare la nihilismul european din filozofie, literatură şi politică. Tratarea este, în general, comparativistă şi premisele discursului sunt, în principal, filozofice. In filozofia secolului 19, discipolul infidel al lui Hegel (Søren Kierkegaard) şi discipolul infidel al lui Schopenhauer (Friedrich Nietzsche) sunt creatori unui nou trend de filozofie, iraţionalist, descentrat, polimorf, premergător anti-metafizicii. In literatură, cazurile lui Lautréamont şi Arthur Rimbaud, au fost cele care ne-au reţinut atenţia, pre-eminente pentru anti-umanismul şi pentru valorizarea în premieră a subconştientului. In istoria doctrinelor politice, anarhismul a fost, desigur, cea mai violentă expresie a punerii în discuţie a legitimităţii statului. Max Stirner, cu discursul său egocentrist, frizând demonismul şi Bakunin, cu a sa deconstrucţie a legitimităţii religioase şi al său anti-autoritarism vehement, au fost luaţi în considerare. Dacă ar fi să evidenţiem o constantă a discursului nihilist, aceasta ar fi vitalitatea . Este acel pesimism activ, pozitiv, despre care vorbeşte Jean Delumeau, atunci când se referă la mentalitatea grecească. Toate textele studiate au un ritm vivace, uşor nevrozat, chiar şi atunci când obiectul studiului este funebru. Este un semn de sănătate, acela de a-ţi păstra buna-dispoziţie, atunci când intri pe un teritoriu lipsit de viaţă. Cărţile căruia acestui studiu îi sunt tributare sunt „Anormalii” de Michel Foucault, cărţile lui Heidegger şi Deleuze despre 4