Sisteme optice centrate. Aplicatii.

2 SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII OPTICII Fenomenele luminoase au fost observate şi cercetate din timpurile cele mai vechi. Filozofi greci se preocupau cu explicarea vederii; unii dintre ei considerau că obiectele se văd datorită razelor vizuale care pornesc din ochi. Abia în secolul XI Alhazen stabileşte anatomia ochiului, arătând că lumina intră şi nu pleacă din ochi. Filozofi din Grecia antică au considerat că proprietatea fundamentală a luminii este propagarea ei rectilinie într-un mediu omogen. Până la începutul secolului al XIX-lea dezvoltarea opticii s-a bazat, în esenţă, pe ideea propagării rectilinii a razelor. Totuşi, începând din secolul al XVII-lea au fost cunoscute fapte care arătau că, în realitate, au loc unele abateri de la propagarea rectilinie a luminii. S-a observat că la trecerea luminii prin orificii foarte înguste, practicate într-un ecran opac, dincolo de ecran se observă apariţia unor franje alternativ luminoase şi întunecate. Alternanţa franjelor luminoase şi întunecate se poate observa, de asemenea, la marginea umbrei obţinute cu ajutorul unei mici surse luminoase. Propagarea rectilinie a luminii a dus în mod firesc la ideea că lumina este un flux de particule emise de o sursă. Dar această ipoteză era greu de împăcat nu numai cu faptul că razele de lumină se curbeazǎ în spatele obstacolelor, ci şi cu proprietatea acestora de a nu se perturba reciproc atunci când se intersectează. Renunţând la ipoteza particulelor luminoase, Huygens consideră că lumina este propagarea unor unde în eter, un mediu elastic care umple tot spaţiul accesibil observaţiilor noastre. Astfel, către sfârşitul secolului al XVII-lea au luat naştere două teorii ale luminii: teoria emisiei (sau teoria