Falimentul in alte sisteme de drept

FALIMENTUL IN ALTE SISTEME DE DREPT 3 Capitolul I. Instituţia falimentului din perspectivă istorică. Evoluţia reglementării în materie de faliment în principalele sisteme de drept. 1.1 Evoluţia noţiunilor de falit şi faliment Procedura falimentului nu reprezintă o creaţie a legislaţiei moderne, ci rezultatul unui proces adaptare a dreptului la realitatea timpurilor, al unui proces evolutiv, care începe cu vechiul drept roman şi continuă încă, într-un ritm mai accentuat ca oricând. Etimologia cuvântului “faliment” indică provenienţa acestuia din limba latină de la verbul “fallo-fallare” tradus prin “a lipsi, a scăpa” în sensul că falitul „lipseşte”, adică nu- şi îndeplineşte obligaţia de a plăti creditorii săi, dar având, totodată şi sensul de „a înşela” („fallo spem”- „a înşela speranţa”) 1 A fost transpus în limba italiană devenind verbul „fallire”care se traduce prin „ a greşi, a înceta o plată, a înşela , a nu răspunde la aşteptări” şi „falimento”- substantiv însemnând „faliment, eroare, greşeală”. Semnificaţia lexicologică permite observarea celor două sensuri majore ale termenului:pe de o parte, acela de faliment, încetare de plăţi, ce determină incidenţa procedurii, iar pe de altă parte, greşeală, eroare sau chiar înşelăciune (acest din urmă sens presupunând elementul intenţional). Persoana falitului era cunoscută sub denumirea de „decoctor”(“om ruinat, cel care şi-a mâncat averea”) sau „defraudator”, iar în epoca modernă sub denumirea de „fallito” în italiană, „failli” în franceză, „fallido” în spaniolă şi „failure” în engleză 2 În vocabularul limbii engleze întâlnim termenul „bankruptcy”, care provine din limba italiană: „banca rotta” – „bancă ruptă”, după obiceiul din târgurile medievale de a sfărâma taraba negustorului neplatnic 3 , etimologie păstrată şi în noţiunea de „bancrută” 1 M.N.Costin, A. Miff, Falimentul –evoluţie şi actualitate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 31. 2 idem, p. 14. 3 M. Paşcanu, Drept falimentar român, Editura Chemarea, 1926, p. 12.