15
modelare conceptualã este aceea care face o demonstraţie indubitabilã a existenţei
categoriei filosofice respective, precum şi a celor adiacente.
Construcţia logicã MESER “demonstreazã” existenţa entitãţii raţionale şi fiinţei
în general, a divinitãţii precum şi a domeniului lor de definiţie – Spaţiotemporalitatea,
respectiv Cosmosul.
Conceptul MESER cautã şi gãseşte suport în gândirea marilor raţionalişti, şi la
rândul sãu valorizeazã ideile unui Descartes, Spinoza, Kant sau Leibniz, oferind şi
soluţii pentru aporii create de conceptele lor.
Validitatea conceptului MESER constã şi în faptul cã respectã riguros logica
simbolicã - principiu fundamentat şi elaborat de G.Boole.
Tot în ideea de validitate a construcţiei logice de faţã, se înscrie şi ansamblul de
ipoteze elaborate - ipoteze care nu pot fi contestate, natura lor fiind axiomaticã.
Conceptul MESER emite ipoteza disocierii şi recompunerii entitãţilor
raţionale în realitatea spiritualã - ipotezã concordantã cu teoria monadelor a lui
W.G.Leibniz, la care monadele sunt componente indivizibile ale spiritului şi pe care
conceptul MESER le considerã, în plus, pãrţi şi ale entitãţii raţionale.
In ce priveşte ipoteza materializãrii şi spiritualizãrii succesive, conceptul MESER
o considerã justificatã şi necesarã în virtutea principiului raţiunii suficiente al lui Leibniz
şi prin prisma teoriei finalitãţii elaboratã de Im.Kant în “Critica puterii de judecatã”.
In baza acestei ultime ipoteze, noul concept pune în evidenţã complementaritatea
dintre creaţionism şi evoluţionism, contribuind astfel la atenuarea unei grave colizii.
Demersul evident dialectic şi logic-formal, al conceptului MESER - metodã
consacratã de Hegel şi Hilbert, îl fac sã fie în concordanţã cu conceptul de adevãr în
limbajele formalizate, elaborat de matematicianul şi filosoful Alfred Tarski.
Conceptul MESER se constituie drept un act de reevaluare pentru teoria
darwinistã. Aceastã teorie nu este anticreaţionistã şi nici atee; nu Darwin a afirmat cã
lumea a fost creatã de evoluţie ci, marxismul.
Evoluţionismul este o realitate ştiinţificã incontestabilã, consecinţã a
potenţialitãţii creative, înzestrare divinã a entitãţii raţionale în realitatea materialã.
Confuzia în termeni dintre creaţie ca atribut al divinitãţii în realitatea spiritualã şi
creativitate ca înzestrare specificã a entitãţii rationale în realitatea materialã, trebuie
reconsideratã şi (re)pusã în drepturi complementaritatea dintre creaţionism şi
evoluţionism.
In ce priveşte problema incompatibilitãţii dintre ştiinţã şi religie, aceasta trebuie
şi ea reconsideratã, deoarece conform previziunilor geniale ale lui Martin Heidegger,
religia are din ce în ce mai multe elemente caracteristice unei discipline ştiinţifice;
adevãrata problemã care trebuie rezolvatã în aceastã materie, fiind instituirea unui
proces de “monitorizare” asupra acelor cunoştinţe ştiinţifice care se abat de la normele
moralei naturale*.
Nu este moral, spre exemplu, ca ingineria geneticã sã meargã pânã la clonarea
umanã, sau inteligenţa artificialã sã devinã autoreproductivã*. Ar trebui monitorizatã şi
activitatea ştiinţificã din domeniul atomo-nuclear şi mai ales din cel al transformãrii
materiei în antimaterie*.
Dacã omenirea va avea puterea de a accepta complementaritatea dintre ştiinţã şi
religie, va constata în ultimã instanţã cã separarea dintre cele douã categorii disciplinare
nu este ancestralã ci este rezultatul unei regretabile schisme la a cărei bazã se află
necunoaşterea.
În ce priveşte “construcţia” conceptului MESER, drept paradigmă (model) a
raţionalităţii, aceasta (construcţia) se va strădui să urmeze calea “exemplificării” (pe bază
de exemple) pe care a urmat-o şi Descartes în “Discurs asupra metodei” (tratarea, în
sensul abordării unitare a fenomenelor conceptuale, cele mai importante la timpul
respectiv), pentru a edifica raţionalismul modern.
Responsabilitatea asumată de MESER-ism este cel puţin la fel de importantă (ca
cea asumată de raţionalismul cartezian), ţinând seama că are datoria să abordeze atât
cele mai noi tematici, cât şi pe acelea cărora ştiinţa contemporană nu le-a putut desvălui
16
intimitatea, nici în ce priveşte natura şi nici cauzalitatea (cum ar fi legea perfectă a
hazardului, magnetismul, energomentalismul, levitaţia, definirea obiectivă a spaţiului şi
timpului, reevaluarea şi revalorizarea viziunii cosmogonice a Bibliei etc.).
3. AUTOEVALUAREA CONCEPTULUI MESER
Construcţia conceptului MESER rãspunde necesitãţii de cunoaştere şi
autocunoaştere a entitãţii raţionale. necesitate ce legitimeazã antropologia filosoficã drept
ştiinţa despre om. Aceastã necesitate a fost ilustratã plastic de Blaise Pascal în cugetarea;
<E primejdios sã-i arãţi omului cât de asemãnãtor este fiarelor, fãrã sã-i arãţi propria lui
mãreţie. Dar primejdios este şi sã-i înfãţişezi numai mãreţia, fãrã sã-i arãţi şi micimea.Este
şi mai primejdios sã-l laşi neştiutor atât de una cât şi de cealaltã.>
Este de remarcat cã aceastã cugetare, pe lângã justificarea necesitãţii unei ştiinţe
despre om, sugereazã şi modul de abordare deschis, în raport cu aceastã problematicã.
Valabilitatea abordãrii libere, deschise, a oricãrui concept filosofic - produs al
raţionalitãţii, este confirmatã şi de Kant în celebrul sãu îndemn; <Indrãzneşte sã te
foloseşti de inteligenţa ta proprie!>, precum şi de întreaga sa operã care inaugureazã
criticismul ca metodã orientatã spre eliberarea de primatul religiozitãţii, precum şi de
deschiderea spre afirmarea autonomiei şi libertãţii umane.
In “Critica raţiunii pure“, Kant precizeazã natura metodei sale; <...eu înţeleg nu
o criticã a cãrţilor (ideilor) şi sistemelor, ci a capacitãţii raţiunii...> şi <...numesc
transcendentalã orice cunoaştere care se ocupã în general nu de obiecte, ci de modul nostru
de cunoaştere a obiectelor >.
De asemenea, în “Critica raţiunii practice“, Kant exprimã ideea cã legea moralã
nu trbuie supusã niciunei sancţiuni, valoarea moralã fiind o valoare autonomã; iar în
“Critica puterii de judecatã“ (Critica facultãţii de judecare) fundamenteazã şi elaboreazã
teoria finalitãţii.
Conceptul MESER nu vine în contradicţie cu nici-unul dintre aceste precepte
kantiene; din contrã, le adoptã şi le confirmã valoarea. Pe de altã parte, conceptul
MESER nu se bazeazã, nici formal şi nici conceptual, pe principii materialiste. Nici în
logica sa constructivã şi nici în procesul de aplicabilitate a sa în explicare fenomenelor, nu
are nevoie sã postuleze primatul sufletului sau al materiei, şi nici sã condiţioneze
existenţa şi dezvoltarea raţionalitãţii ca rezultat al vreunei “lupte“ sau contradicţii. Din
acest punct de vadere, conceptul MESER are afinitãţi cu teoria spiritului, a lui Benedetto
Croce, conform cãreia diferitele forme ale spiritului coexistã.
Concluziv, veracitatea conceptului logic MESER este validatã de respectarea
principiilor kantiene şi leibniziene, sintetizate de Albert Einstein în principiul
“perfecţiunii interne şi confirmãrii externe“.
In seria de prelegeri de la Marburg şi Freiburg, Martin Heidegger a marcat
evoluţia concepţiei despre filosofie ca ştiinţã a fiinţei, la concepţia cã filosofia nu este
ştiinţã. Aceastã evoluţie transpare explicit în prelegerea “Fenomenologie şi teologie”,
unde Heidegger face diseminarea între “ontic“ şi “ontologic“ ca atribute ale ştiinţei,
respectiv filosofiei - discipline între care existã “diferenţa onticã“. Paradoxala diseminare
între cele douã atribute, permite lui Heidegger sã proclame pe de o parte rigoarea
(precizia) ca atribut al ştiinţei şi pe de altã parte libertatea, deplina libertate, pentru
filosofie (causa libera).
Privind dialectic diseminarea inauguratã de Heidegger, este de sesizat cã procesul
de închegare ca ştiinţe, pentru diferite discipline filosofice, se realizeazã pe mãsurã ce
acestea îşi pun la la bazã un sistem criterial logic.
Conceptul MESER reprezintã tocmai un astfel de sistem în beneficiul
antropologiei filosofice, cãreia îi conferã, în mod indubitabil, caracter de ştiinţã.
In acest mod, probabil cã filosofia pierde din libertate, dar câştigã prin rigoare,
asigurându-şi valabilitatea nu aserţional ci, prin argumente logico-ştiinţifice.
17
Ştientificarea antropologiei filosofice are ca urmare directã schimbarea
caracterului sãu esoteric de care ar putea abuza interesat mistificatorii, în unul exoteric
concordant cu dreptul apodictic la cunoaştere.
Dacã Heidegger, doar înclina sã confere caracter de ştiinţã chiar şi religiei, în
speţã creştinismului (acest lucru nu înseamnă că este scuzabilă atitudinea sa virulentă de
mai târziu, împotriva moralei creştine), conceptul MESER aduce argumente logice care
prefigureazã evoluţia certã a religiei spre un astfel de statut.
Evoluţia religiei cãtre statutul de ştiinţã a fost afirmatã şi de concepţia teologului
Nicolas de Malebranche, deşi acestuia i se poate reproşa faptul impardonabil cã vedea
aceastã dialecticã drept scop, nu doar mijloc - imputaţie care se justificã pe motiv cã o
astfel de concepţie desacralizatoare (ştiinţa ar înlocui credinţa) nu este nici logicã şi nici
moralã.
Evoluţia religiei de la statutul de disciplinã filosoficã spre cel de disciplinã
ştiinţificã este previzibilã şi din simplul motiv cã existã numeroase precedente:
matematica, fizica, chimia, medicina, astronomia etc., au fost la origini discipline
filosofice, unele cu un pronunţat caracter ocult.
18
4. DE CE , MODELAREA RAŢIONALITĂŢII ?
Disciplinele, fie ele filosofice, fie ştiinţifice se constituie pe calea inductivã, care
(cale) conform lui J.St.Mill, începe cu observaţia şi se sfârşeşte cu verificarea
experimentalã.
Pentru disciplinele experimentale, calea inductivã este beneficã deşi epistemologia
dovedeşte cã aceasta nu este o metodã riguroasã şi deci nici chiar aceste discipline nu pot
renunţa la metoda deductivã; fãrã a mai vorbi de cele neexperimentale.
Metoda deductivã presupune însã existenţa unui sistem criterial ferm, o
fundamentare riguroasã de la care sã se plece în desfãşurarea tuturor raţionamentelor.
Numai în aceste condiţii o disciplinã se poate numi ştiinţificã.
In disciplinele filosofice, prin forţa lucrurilor, metoda de cercetare este cea
deductivã, însã ceea ce deosebeşte aceste discipline de cele ştiinţifice este faptul cã în locul
sistemului criterial axiomatic, ele au câte un sistem aserţional, de regulã implicit, care în
ultimã instanţã, dupã natura sa, disemineazã domeniul în filosofie idealistã, filosofie
raţionalistã, filosofie materialistã etc. Privind filosofia ca scop în sine, acest lucru pare
generator de aporii şi colizii, dar dacã admitem rolul filosofiei ca fiind în special legat de
maieutica ştiinţelor, se constatã cã diseminarea filosoficã este un factor favorizant.
In concordanţã cu ideile lui Nicolas de Malebanche şi ale lui Martin Heidegger,
conform cãrora religiile tind cãtre statutul de ştiinţe, antropologia filosoficã, temeinic
fundamentatã, va ”îngloba” marile religii drept componente ştiinţifice ale sale.
Indiscutabil cã demersul ştientificãrii antropologiei filosofice va da naştere la
polemici, dar acestea sunt dezirabile, deoarece numai în acest mod se pot corecta
imperfecţiunile unei noi teorii şi i se va confirma valabilitatea.
Am numit aceastã teorie ca “nouã” cu conştiinţa cã, foarte probabil, nu este aşa,
ci în concordantã cu teoria platonianã a reminiscenţei, ea are o conotaţie revelatorie şi
deci trebuie sã fi avut precedente. O teorie nouã, generalizatoare este foarte puţin
probabil, “opera” unei singure entitãţi raţionale; probabil cã voinţa divinã a compus
aceastã entitate din monade spirituale care cândva au fost parte integrantã din entitãţi
raţionale numite Thales şi Platon, Descartes şi Spinoza, Kant şi Malebranche, Husserl şi
Leibniz etc.
Prin natura sa, o nouă paradigmă filosofică este o construcţie logică realizată
într-adevăr deductiv, dar care, prin forţa lucrurilor, trebuie să aibă elemente precedente;
şi deci componenta inductivă nu poate lipsi. Conform opiniei filosofului român Viorel
Cernica, orice nouă construcţie paradigmatică, oricât de inedită, este în ultimă instanţă o
reconstrucţie atât în formă cât şi în conţinut, iar dacă această reconstrucţie se face şi cu
elemente de la limita fizicii, de dincolo de aceasta, adică din metafizică – drept parte a
realităţii, cu atât mai bine.
In altã ordine de idei, este foarte posibil ca noua teorie sã nu fie acceptatã încă,
însã în afara scriiturii ca document obiectiv, ideile oricum se “înregistreazã” în fondul
monadic, precum şi în “depozitul subiectiv” de pe limita primarã a realitãţii materiale şi,
prin voinţa divinã (dacă sunt concordante cu aceasta) vor deveni “zestre” a unor viitoare
entitãţi raţionale.
In mãsura în care teoria MESER reflectã adevãrul, în sensul cã este totuşi mai
aproape, decât altele, de intangibilul adevãr absolut, voinţa divinã va face ca la timpul
potrivit, ea sã fie reactivatã în mod necesar prin rememberul revelator.
Antropologia filosoficã, disciplina exploratorie a existenţei şi fiinţãrii în general, a
fiinţãrii spirituale în special, dacã se vrea ştiinţific fundamentatã are nevoie de
demonstrarea existenţei categoriilor filosofice care-i formeazã obiectul. Ori, singura
metodã incontestabilã pentru demonstrarea existenţei este construcţia logicã, adicã
modelarea categoriei respective conform rigorile bine stabilite de ştiinţa matematicii.
Construcţia logicã are ca rezultat edificarea unei paradigme speculative
neconstrânsã sã reprezinte ceva concret, dar care sã rãspundã cât mai complet
exigenţelor principiului einstenian al “perfecţiunii interne şi confirmãrii externe”. In plus,
19
actul modelator trebuie sã îndeplineascã principiul leibnizian al raţiunii suficiente; sã fie
necesar, sã aibă scop, finalitate.
Şi pentru a rãspunde explicit întrebãrii, modelarea ştiinţific edificatã este
singura metodã aptã sã îndeplineascã atât exigenţele principiului perfecţiunii interne şi
confirmãrii externe, cât şi pe cele ale principiului raţiunii suficiente.
Quod erat demonstrandum!
20
E pur si muove
II. HERMENEUTICA PARADOXULUI
1. HAZARDUL - LEGEA PERFECTĂ
Conceptul MESER prevede ca lege de bazã a Cosmosului şi a Universului
(Spaţiotemporalitãţii), mişcarea stohasticã permanentă, adică legea hazardului.
Departe de ideea preconceputã despre hazard, legea mişcãrii stohastice
permanente reprezintã în fapt idealul, absolutul, perfecţiunea. Ea reprezintã garanţia
permanenţei, cauza existenţei eterne şi are determinare în voinţa divinã.
Mişcarea stohasticã permanentã este singura lege necesarã şi suficientã care
“funcţioneazã” atât în realitatea spiritualã, cât şi în cea substanţialã (mişcarea
brownianã).
In legãturã cu legea hazardului este de amintit sintagma spinozianã “Dumnezeu
joacã zaruri”, cãreia i se atribuie cu predilecţie o conotaţie peiorativã, desacralizatoare.
In fapt, celebra sintagmã exprimã faptul cã mişcarea stohasticã permanentã este expresie
a voinţei divine (este un punct de vedere nedemonstrabil) şi nicidecum cã voinţa divinã
are caracter întâmplãtor, aleatoriu.
# Referitor la disocierea monadicã, fenomen în care conceptul MESER identificã
judecata de apoi, ca şi la recompunerea şi codarea* entitãţilor raţionale pe care acelaşi
concept le asimileazã cu actul de genezã divinã, se poate afirma cu certitudine cã acestea
nu cad sub incidenţa hazardului ci sunt expresii de manifestare fermã a voinţei divine.
Odatã sãvârşitã “judecata de apoi” şi creatã noua entitate raţionalã, aceasta se supune
legilor ce guverneazã realitatea spiritualã, iar din momentul penetrãrii limitei primare a
realitãţii materiale, dacã se materializeazã (sau se antimaterializează), entitatea raţionalã
se supune legilor acestei realitãţi (vezi MESER).
In spiritul stohasticii perfecte, este de admis cã existã şi probabilitatea ca nu orice
entitate raţionalã pãtrunsã în realitatea materialã, sã se materializeze, caz în care,
eminamente spiritualã rãmânând, entitatea în cauzã sã se supunã în continuare legilor
realitãţii spirituale.
Conform aceleiaşi legi a mişcãrii stohastice este de admis şi prezenţa entitãţilor
raţionale eminamente spirituale în realitatea materialã, dintre cele care au accesat
aceastã realitate chiar prin limita secundarã. Aceste entitãţi au şanse minime de
materializare, deoarece în proximitatea limitei secundare nu existã componente entitare
genetic nou nãscute, iar probabilitatea existenţei entitãţilor raţionale substanţiale cu
componenta spiritualã necorespunzãtoare este aproape nulã. Pentru aceste entitãţi
raţionale eminamente spirituale, şansa realã de materializare rãmâne repãtrunderea lor
fireascã în realitatea spiritualã, de unde sã penetreze limita primarã a realitãţii materiale.
O asemenea entitate spiritualã nematerializatã (care a accesat realitatea
materialã prin limita secundarã), nu poate fi asimilatã drept entitate fantomatică (a se
vedea “Despre fantome”), deoarece nu este purtãtoarea nici-unei conştiinţe, ea este o
entitate raţională în conservare* cum sunt cele de cod nul (vezi MESER).#
Hazardul - legea perfectă, aceea care este singura funcţionabilă atât în realitatea
eminamente spirituală cât şi în realitatea substanţială, este cauza fundamentală a legilor
fizice, naturale, care guvernează realitatea manifestară.
Din punctul de vedere paradigmatic MESER, legea hazardului este ipoteza care
afirmă existenţa, partea metafizica a paradigmei prin care se înţelege “Cosmos”-ul, iar
legile fizice sunt confirmările externe ale acesteia.
Sunt motive logice care conduc la idea că Einstein considera că legile fizice sunt
confirmări externe ale unei legi metafizice purtătoare de perfecţiune internă, însă in
niciuna din lucrările sale, Einstein nu aminteşte explicit ca lege supremă perfectă, legea
hazardului. Dacă nu ar fi considerat cel puţin instinctiv acest lucru, este greu de inţeles de
ce a dat atât de mare importanţă legii mişcării browniene despre care a scris în cea de a
treia lucrare comunicată în 1905 alături de teoria restrânsă a relativităţii şi de teoria
21
efectului fotoelectric. (Este posibil ca Einstein să fi considerat ca lege perfectă acauzală,
tocmai legea mişcării browniene)
Pentru ca acea eventuală şi dezirabilă “Ştiinţă (teorie) despre Tot” (promovată de
Steven Howking corifeul ipotezelor ştiinţifice contemporane, printre care “teoria găurilor
negre” şi puţin probabila “teorie a expansiunii universale), să fie plauzibilă, conceptul
MESER avansează ipoteza că “legea cauzală a mişcării browniene este prima
confirmare externă, prima transpoziţie fizică a legii metafizice într-adevăr
acauzale, a hazardului”.
Odată admisă legea mişcării browniene ca primă consecinţă a mişcării stohastice
permanente, este uşor de explicat cum ea determină gravitaţia universală drept cauză a
acreţiei, aceasta drept cauză a naşterii, evoluţiei şi “morţii” corpurilor cereşti, drept
cauză a reproducerii substanţei primordiale, drept cauză a… etc.
(Este de menţionat că denumirea de “mişcare browniană” deşi este împrumutată
de la Robert Brown, în concepţia lui Einstein nu se referă doar la mediile fluide gen
lichide şi gaze, ci la mediile care conţin acele părţi de materie, începând cu particulele
subatomice şi chiar cu ceea ce mai târziu s-a numit radiaţie cosmică adică forma primară
de existemţă a materiei).
Pentru ca acest model să aibă caracter veridic, trebuie identificate elementele de
construcţie logică; iar acestea nu pot fi decât acele principii filosofice intemeietoare pe
care, în majoritate, le-a stabilit sau cele puţin le-a reformulat genialul Leibniz.
Deoarece nu a plecat de la o ipoteză explicită despre existenţă, cum ar fi legea
hazardului, Leibniz (dar şi Kant sau Hegel) a enunţat principiile sale ca elemente de
construcţie logica expresă, pentru numeroasele legi naturale (fizice) pe care ştiinţa deja le
cucerise.
In afara valorii sale istorice inalterabile, sistemul de principii leibniziene
împreună cu legile naturii cucerite de ştiinţă, se constituie în cea mai monumentală
paradigmă a existenţei.
Conceptul MESER ca paradigmă a existenţei şi fiinţării îşi intemeiază
veridicitatea tocmai pe respectarea fără abatere, a oricăruia din principiile leibniziene.
_ Principiul principiilor care în esenţă afirmă că orice principiu nu are nevoie de
întemeiere (similar cu ce afirma Kant despre orice normă morală) postulează, spre
exemplu, consistenţa reală a legii hazardului care nu are nevoie pentru validare, decât de
un demers logic ca element constructiv, precum şi de confirmări externe.
_ Principiul raţiunii suficiente afirmă că un produs ideatic este raţional, deci real,
dacă este necesar şi logic.
_ Principiul uniformităţii promoveaza ideea pertinentă şi inatacabilă că nimic din
natură nu este excepţie, nu se supune altor legi, decât acelora cărora se supun “toate
lucrurile”.
_ Principiul diferenţierii (identităţii indiscernabililor) afirmă ideea logică
conform căreia oricât de diferite ar părea lucrurile, ele au elemente originare comune.
Acesta este unul din principiile metodice de cercetare.
_ Principiul continuităţii afirmă că în Spaţioptemporalitate nu există “zone”
favorizate sau zone nefavorizate în care legile naturale să acţioneze diferit. Acest
principiu afirmă în fond inexistenţa “lumilor paralele”, altele decât acea “cea mai bună
lume posibilă”. Leibniz însuşi, nu a afirmat şi nici nu a avut intenţia să afirme, că ar
exista altă lume în afara celei “mai bune posibile”, ci că aceasta nu putea fi altfel decât
este, fiind măsură a perfecţiunii lucrării lui Dumnezeu.
_ Principiul celui mai bun (le principe de ce qui convient) este principiul
“bunului simţ”, al demersului logic corect, necontradictoriu, sau cum spune mai târziu
Einstein, principiul perfecţiunii interne (...şi al confirmării externe).
_ Principiul echilibrului (legea justiţiei) afirmă că orice modificare (în Univers) se
compensează natural în mod obiectiv, indiferent de voinţa oricui. Acest principiu are
acea transpoziţie fizică conform căreia “nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se
transformă”.
22
_ Principiul minimului efort şi al formelor desăvârşite este unul dintre cele mai
puţin contestebile principii, mai ales după ce Maupertuis a enunţat celebra sa lege fizică
uşor verificabilă.
Leibniz a construit şi a folosit sistemul său de principii, drept instrument de lucru
în modelarea “tuturor lucrurilor”, a Spaţiotemporalităţii ca “…Univers omogen sub
semnul pluralităţii, unitar sub semnul diversităţii (Al.Boboc)”.
Sistemul leibnizian de principii este ceea ce acum denumim sistem axiomatic (în
matematicile conformiste, sistemele axiomatice sunt hilbertiene, adică necontradictorii,
minimale şi complete) – instrumentul indispensabil oricărei construcţii paradigmatice; iar
dacă acesta nu îndeplineşte în totalitate condiţia de minimalitate şi nici pe cea de
completitudine, este cu certitudine necontradictoriu, reprezentând perfecţiunea internă a
conceptului despre lume, cu acea confirmare externă, cum spune Einstein, în legile fizice
(în plan substanţial) şi în principiile moralei naturale (în plan spiritual).
Gândind profund asupra “principiilor leibniziene”, descoperim cu surprindere şi
satisfacţie, nediseminarea fizicii şi metefizicii, contopirea lor în raţionalitate ca singură
realitate.