6
s-au aflat planetele gigant Jupiter, Saturn şi Uranus, căpătând de atunci o ecliptic *ă
circumsolar ă cu periheliul*, din 36oo în 36oo ani, situat între Marte şi Jupiter.
O informaţie aproape explicită în documentele sumeriene, afirmă că Neberu, a cărei
viteză pe traiectorie a fost estimată la 64ooo km pe oră, şi Tiamat s-au aflat în poziţie de
coliziune. Se pare că Tiamat, identificată de astronomia modernă cu Prototerra sau Pământul
nr.1, a intrat în coliziune cu unul din sateliţii lui Neberu, ambele corpuri fiind practic distruse.
Ca rezultat, pe orbita planetei Tiamat a luat naştere (din litosferele planetei Tiamat şi
satelitului planetei Neberu) acea “brăţară creatã”- centura de asteroizi, iar cea mai mare parte
a lui Tiamat şi a satelitului lui Neberu (denumit în unele teorii moderne Orfeu) a fost deplasată
(expulzată) pe o orbitã mai apropiatã de Soare, între Marte şi Venus şi care din cauza vitezei de
rotaţie, sporitã, a “aruncat”, prin centrifugare, materie în afara acelei raze Roche (în acest caz
de cca. 22.4oo km.) din care a luat naştere Luna, noua planetă fiind Terra sau Ki, cum este
denumită în documentele sumeriene.
Se pare cã planeta rebelã Neberu a “recidivat” şi a avut coliziune şi cu Uranus (toate
fenomenele colizionare ale planetei Neberu cu celelalte planete ale Soarelui, par a se fi produs
anterior coliziunii cu Tiamat ) căreia i-a imprimat acea poziţie deosebitã a exei, care o face sã se
“rostogoleascã” pe planul orbitei sale, şi de ce nu, şi cu Pluto cãreia i-a schimbat sensul de
rotaţie în jurul axei.
Ipoteza descrisã mai sus, pare a fi validatã de faptul cã Terra, cu masã mai mare decât
Marte, are totuşi o orbitã interioarã acesteia şi în plus, s-a constatat cã structura materiei
terestre seamãnã (spectral) cel mai mult cu structura asteroizilor din “brãţara creată”.
Cel puţin în ce priveşte modelul planetar, ştiinţei i-au trebuit câteva veacuri pentru a
confirma modelul heliocentric al sistemului planetar, acela cunoscut de sumerieni cu 6ooo de
ani în urmă, şi acest lucru nu ar trebui să ne mire. Cu adevărat uimitor este “mecanismul” prin
care omenirea a putut “uita” nişte lucruri certe şi, mai ales, care a fost mobilul apariţiei acelui
model geocentric ptolemeic, incorect, mult mai greu şi mai nefiresc de elaborat. Oare nu acest
lucru ar fi suficient pentru a dovedi falsitatea celebrei sintagme “este prea simplu pentru a fi
adevărat”, pe care ştiinţa o invocă abuziv pentru a respinge “de plano“ unele ipoteze
pertinente?
Expunerea elementelor de geneză, aşa cum sunt prezentate ele în scrierile sumeriene şi
babiloniene, mare parte dintre ele confirmate de unele teorii ştiinţifice recente, nu rezolvă
problema genezei în sine, deoarece, după cum se va vedea, modelul configurat nu este complet
şi nici acceptat de mare parte din cercurile stiinţifice, unele dintre acestea invocând
neconcordanţa cu teorii sofisticate celebre atribuite unor personaje carismatice cum ar fi
Edwin Hubble, Albert Einstein sau mai nou, Stephen Hawking.
Ştiinţa actuală, prefigurează realizarea acelei teorii unice rezultată din “asamblarea”
legilor fizicii cu acea “constantă Hubble”, “constantă universală* a lui Einstein” sau mai nou
“radiaţie de fundal*”- toate, denumiri ale aceleiaşi noţiuni speculative necesare, dar greu, dacă
nu imposibil de descris.
Hubble a introdus această noţiune pentru a explica cât de cât logic, interpretarea
paradoxală a rezultatelor observaţiilor sale astronomice, Einstein a elaborat, în sensul
noţiunii lui Hubble, teoria constantei universale, dar a recunoscut că s-a înşelat edificând o
pseudoştiinţă (în genul astrologiei) bazată pe premize cvazifalse, iar Hawking şi anturajul său,
susţinători ai “teoriei radiaţiei de fundal”, nu fac altceva decât să afirme că Einstein a greşit
autorepudiindu-şi teoria.
Realitatea este aceea că acea radiaţie de fundal trebuie să existe, însă ea trebuie
subsumată legilor fizicii nu contrapusă acestora; radiaţia de fundal este partea cea mai de
început a genezei, elementul originar al tuturor legilor fizice, inclusiv a celebrei relaţii
relativiste a lui Einstein. Şi totuşi, o eventuală teorie a “câmpului unificat*”, a “radiaţiei de
fundal” sau cum s-ar numi, nu va putea constitui acea paradigmă satisfăcătoare a
7
“Universului”, până când ea nu va include şi acea parte metafizică, acel “Cosmos” în care
Universul nu este decât o infimă parte - partea substanţială. In această idee, este de amintit că
nici o sursă ştiinţifică actuală sau sumeriană şi nici măcar una filosofică nu face referire la acea
parte metafizică a raţionalităţii, cu excepţia Bibliei în cartea lui Moise, Geneza.
#Ultima afirmaţie este cu predilecţie respinsă, atât de cei care nu au citit Biblia (este
problema lor), cît şi de acei adevăraţi cititori ai unei singure cărţi, care însă nu au ajuns să
înţeleagă că orice idee din “cartea cărţilor” are în primul rînd un sens simbolic.#
Dupã cum se vede, documentele sumeriene ale genezei descriu o paradigmã a
sistemului nostru planetar care se dovedeşte corectã şi mai completã chiar decît a reuşit sã facã
ştiinţa pînă acum, dar aceasta nu este decît jumătate din construcţia logicã a modelului lumii
cunoscute nouã, din aceste documente. Aceleaşi documente prefigureazã şi acea a doua
jumãtate, adicã geneza fiinţei raţionale care populează modelul cosmic.
8
2. CREAREA OMULUI
Ca şi Biblia, documentele sumeriene vãd naşterea omului începând cu acelaşi Adam,
din “coasta” cãruia a fost prelevată Eva - cele două fiinţe fiind de sexe diferite. Deosebirea faţă
de Biblie constă în faptul că sumerienii afirmă explicit că cele două fiinţe pământene
ancestrale au fost create deliberat de fiinţele nepământene numite anunnaki, venite pe Pământ
de pe planeta Neberu.
Dacă Biblia spune că Adam a fost “modelat” de DOMNUL Dumnezeu (nu cumva
DOMNUL Lui Dumnezeu?) din “tinã” şi l-a însufleţit cu suflarea sa, a DOMNULUI, (Geneza
2;7), într-unul dintre documentele sumeriene ale genezei există o imagine pe acele peceţi
cilindrice, în care un anunnaki prezintă un obiect care poate fi o retortă sau o eprubetă, ceea ce
ar însemna că Adam este prima fiinţă pământeană produsă în eprubetă, deci clonată - “după
chipul Nostru, după asemănarea Noastr ă” , cum scrie în Biblie; iar acel Adam sumerian are
înfãtişarea creatorului sãu–anunnaki.
În mod evident, acest creator anunnaki era perceput de sumerieni drept o fiinţă reală
întrupată, şi deci ea nu era o divinitate eminamente spirituală. În acest mod, se conturează
supoziţia conform căreia Moise în Geneza, când foloseşte denumirile Dumnezeu (Elohim),
DOMNUL Dumnezeu, respectiv Domnul, se referă la persoane distincte din ierarhia divină.
Ipoteza sumeriană este întărită, în mod surprinzător, chiar de Biblie în care se scrie
cum Adam a fost “adormit” (nu cumva – anesteziat?) şi din coasta sa a fost “prelevată” Eva.
Acest mod de interpretare a creerii fiinţei pământene nu ar trebui să fie considerat
drept blasfemie; în fond şi acel creator anunnaki trebuia la rândul său creat de cineva (şi
eventual acesta, de alt cineva ş.a.m.d.) şi în ultimă instanţă acest cineva nu putea fi decât
Dumnezeu-Unicul, Elohim.
Discutabilă este problema dacă acei “zei” anunnaki, nu au creat cumva fiinţa umană
pământeană încălcând porunca divină -“să nu-ţi faci chip cioplit“ (sieşi) creind o fiinţă
raţională artificială, fapt agravat de evoluţia ulterioară a acesteia, care a devenit
incontrolabilă. #Mai plauzibil este, totuşi, că zeii anunnaki au creat fiinţa umană terestră cu
acceptul divin, lor fiindu-le permis să “experimenteze” modele umane din ce în ce mai
sofisticate, din ce în ce mai compatibile cu proiectul divin de edificare a raţionalităţii
universale.#
Ipoteza acestei originale “panspermii”*, sugerată de documentele sumeriene, pare a
avea susţinere dovedită. Acelaşi Zahar Sitkin a identificat la Erech (în proximitatea
confluenţei dintre Eufrat şi Tigru) un templu al zeiţei sumeriene Ishtar – purtătoarea “apei
vieţii”, unde imaginea zeiţei este înconjurată simbolic de acei presupuşi şerpi încolăciţi, însă în
realitate, desenul respectiv pare să reproducă nu imaginea stilizată a şerpilor, ci mai degrabă
pe cea a “spiralelor” A.D.N-ului (!).
Dacă a existat o civilizaţie care a transmis culturii sumeriene informaţii ştiinţifice pe
care actuala civilizaţie abia le descoperă (cum ar fi adevărata configuraţie a sistemului
planetar, sau procedee de inginerie genetică), acest lucru vine să confirme că civilizaţia nu are
acel apodictic sens permanent ascendent, ci unul oscilant, redescoperitor şi reevaluator, în
concordanţă cu proiectul divin de edificare a raţionalităţii ca mare lucrare divină, prin acea
încă misterioasă “judecată de apoi”.
Sumerienii recunoşteau în mod explicit că anunnaki sunt “zeii” care au creat fiinţa
pământeană; ştiau că aceştia veneau periodic pe Pământ de pe planeta Neberu, că aveau
“staţie” intermediară pe planeta Marte (unde se afla “corabia călătorului”), că “cerul” este
acea “întindere” (termen folosit şi în Biblie) care la ei se identifică cu centura de asteroizi*
etc.
#Caracterul real al unor astfel de credinţe pare a fi confirmat de existenţa pe Marte a
celebrei zone Cydonia unde misiunea americană Viking a identificat fotografic un sfinx şi trei
9
piramide dispuse similar cu cele de la Gizeh. Faptul că Viking, apoi Mars Observer şi mai
recent şi Mars Orbiter, dar şi una din misiunile sovietice Phobos au dispărut misterios în
aceeaşi zonă Cydonia, sugerează o posibilă prezenţă a fiinţării extraterestre pe Marte care
ţine, încă, la anonimatul ei. (În fond chiar unele ipoteze ştiinţifice avansează ideea că în urmă
cu numai 1o mii de ani, pe Marte ar fi fost condiţii de fiinţare întrupată, şi încă asemănătoare
celor de pe Terra).#
Este de precizat că adevărul unor astfel de ipoteze, cum sunt cele ce decurg din
scrierile sumeriene cu referire la existenţa fiinţelor umane anunnaki, nu înseamnă realismul
acelor mult invocate “existenţe în altă dimensiune”, ci cel mult existenţa mai multor alte
civilizaţii (probabil în altă fază a ciclului de existenţă) însă ale aceleiaşi “cea mai bună lume
posibilă” prefigurată de Leibniz.
Credinţa sumeriană şi cea babiloniană cum că acele fiinţe anunnaki erau zei, care la
rândul lor aveau alţi zei de rang mai înalt (Ishtar -zeul vieţii, Enhil - zeul vegetaţiei etc.,
înseamnă că religia lor ar fi fost una politeistă*, care ar fi putut stimula o posibilă abatere de la
principiile credinţei în unica divinitate, aceea singură creatoare şi unic-existentă. Realitatea
este însă aceea că această veche religie rămâne specific monoteistă*, celelalte “zeităţi” de care
am amintit, fiind numai “personaje” din ierarhia divină.
Că anunnaki nu erau zei veritabili, se poate deduce din presupusul lor comportament.
In calitatea lor de creatori ai fiinţei pământene, trebuie să fi impus fiinţei nou create un anumit
sistem moral, şi nu sunt motive ca acesta să nu fie unul natural, sistem ce înseamnă condiţii
restrictive în realitatea substanţială, necompatibile cu voinţa divină care a dat liberul arbitru.
În plus, se pare că legea naturală a evoluţiei i-a depăşit (i-a excedat) pe anunnaki, ei
însişi şi pământenii creaţi de ei, săvârşind abateri evidente de la propriile norme de conduită
morală şi, drept urmare “zeii” anunnaki au fost nevoiţi să procedeze drastic.
In acest sens, a fost avansată ipoteza că acel turn al lui Babel să nu fi fost o construcţie
chiar atât de rudimentară ci, după unele opinii, a fost un fel de rampă de lansare a oamenilor
(probabil numai în forma eminamente dematerializată) spre “corabia călătorului” - cum
denumeau ei locul de pe Marte de unde anunnaki se îmbarcau spre Terra.
“Amestecarea“ limbilor de către acel zeu Iahve, pare o sancţiune menită să
descurajeze aspiraţia omului spre Cosmos, spre spaţiul extraterestru - aspiraţie pentru care
omul nu era încă pregătit, sancţiune cu atât mai justificabilă, cu cât era menită să descurajeze
tendinţa omului de a se considera şi el zeu.
Un alt episod antic care pare a consemna o măsură punitivă drastică a creatorilor
omului, pentru abateri grave ale acestuia de la morală, este distrugerea oraşelor biblice,
printre care Sodoma şi Gomora, ca urmare a practicării plăcerilor trupeşti pervertite, în
evidentă contradicţie cu morala naturală.
#Principiile “democratice” moderne proclamă respectarea acelor principii
nediscriminatorii din motive religioase, etnice, ale apartenenţei la unul dintre sexe, dar şi
pentru orientarea sexuală. Dacă etnia, apartenenţa la un sex şi apartenenţa religioasă nu sunt
decizii sută la sută ale individului, schimbarea de sex şi orientarea sexuală sunt decizii
individuale – malformaţii morale – pe care societatea le poate cel mult tolera, le poate
considera boli psihice, şi în nici-un caz să le trateze ca fenomene naturale. Aceste “minorităţi”
au avut de ales, şi chiar dacă au circumstanţe atenuante, trebuie “să-şi poarte crucea“ cu
discreţie, fără a-şi proclama dreptul agresiv la egalitatea şi la discriminarea pozitivă. Aceste
autoproclamate minorităţi au dreptul cel mult la compasiune, nu la publicitate cu
preferenţialitate.#
Pentru că am amintit de episodul distrugerii oraşelor antice Sodoma şi Gomora, este
de menţionat că sunt numeroase voci care declară că acest episod din Biblie este exemplul cel
mai notoriu care dovedeşte că Biblia conţine elemente fabularde şi mituri fără bază reală. În
justificarea unui astfel de punct de vedere se invocă faptul că nicicând nu s-a făcut dovada
10
recuperării unui cât de mic artefact care să dovedească faptul că aceste oraşe biblice ar fi
existat. Chiar dacă asupra acestor oraşe (de fapt au fost patru astfel de oraşe) ar fi căzut foc şi
pucioasă, aşa cum a fost avertizat Lot (fiul fratelui lui Avraam), de către divinitate, în mod
normal tot ar fi trebuit să rămână o urmă cât de mică a dezastrului, iar absenţa oricărui
indiciu nu vine decât în favoarea ipotezei mitice, fabularde.
O ipoteză ştiinţifică care încearcă să justifice realismul faptului biblic, nu şi motivul
dezastrului, este cea care se datoreşte lui Graham Harris. Acesta face ipoteza că oraşele
Sodoma şi Gomora erau plasate în partea “de răsărit” (în Geneza 13:1o,11,12. se specifică
faptul că Avraam s-a stabilit în Canaan, iar fiul fratelui său, Lot, a ales câmpia Iordanului,
spre răsărit faţă de Canaan la cca. 1o – 15 km. de ţărmul nord-vestic al Mării Moarte), zonă în
care se manifestau torente sezoniere şi care în timpul iernii ploioase, transportau mari cantităţi
de sedimente de pe înălţimile din jur, sedimente, care în timp, au dat naştere unui sol aluvionar
special. Intemeierea unor importante oraşe într-o zonă aridă, cu climă excesivă şi pe un teren
puţin stabil, se explică prin bogăţia minerală existentă în zonă, şi anume asfaltul natural. In
Geneza 14:10 este menţionat: “Valea Sidim era acoperită de fântâni de smoală, Împăratul
Sodomei şi împăratul Gomorei au luat-o la fugă, şi au căzut în ele; ceilalţi au fugit spre munte”.
Cercetările au demonstrat că împrejurimile erau bogate în astfel de depuneri asfaltice
valoroase (atât în straturile sedimentare cât şi în apele mării în care pluteau ca aglomerări
pure de câteva tone), folosite ca liant în construcţiile de piatră, în izolarea ambarcaţiunilor şi,
în mod surprinzător, în procesul de mumificare practicat de egipteni. Aceleaşi cercetări au
demonstrat că asfaltul de la Marea Moartă era exportat în Egipt unde era denumit “mumiya”.
Existenţa asfaltului în zonă este confirmată şi de denumirea romană (folosită şi de Flavius
Josephus), “Lacus Asphaltitis”, pentru Marea Moartă. Se pare, totuşi, că întemeierea unor
oraşe în zona respectivă era justificată şi de existenţa unor condiţii geografice şi climatice
deosebit de favorabile, net diferite de cele existente mai târziu. În Geneza 13:1o este menţionat;
“…Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca
ţara Egiptului”.
Ipoteza lui Graham Harris este completată cu supoziţia că solul pe care existau
numitele oraşe biblice, era susceptibil de a suferi alunecări de teren în cazul producerii unor
cutremure cât de cât majore (şase grade pe scara Richter), caz în care Graham presupune că
ruinele oraşelor biblice se pot găsi în apele sărate ale mării, cu multă probabilitate, bine
conservate. Ipoteza se poate întemeia şi pe specificaţia biblică din Geneza19:29 conform căreia
“…a nimicit Dumnezeu cetăţile Câmpiei,…prin care a surpat din temelie cetăţile unde îşi
aşezase Lot locuinţa”.
Făcând legătura cu particularităţile seismice din zona oraşului japonez Kobe, al cărui
sol este de aceeaşi consistenţă cu cel al presupuselor oraşe Sodoma şi Gomora, cercetătoarea
Lynne Frostick afirmă că în mod similar cu fenomenul manifestat la cutremurele din 1964 şi
1995 de la Kobe, alunecările prezumtive (surpările) de la Marea Moartă au fost amplificate de
procesul de lichefiere a solului*, caz în care cataclismul s-a manifestat apocaliptic.
Dacă la presupusa manifestare, apocaliptică deja, se adaugă şi foarte posibila
incendiere, evenimentul nu putea trece neconsemnat drept unul de excepţie. (Prezenţa
incendiului este mai mult decât probabilă, deoarece intenţia statului iordanian de a construi, în
timpurile moderne recente, o şosea în zona despectivă a fost împiedicată de prezenţa la foarte
mică adâncime a straturilor de asfalt şi mai ales a acumulărilor subterane (subasfaltice) de gaz
metan. In acest sens, se pare că acea consemnare biblică care caracteriza nimicirea oraşelor
Sodoma şi Gomora prin “potop de foc şi pucioasă”, are fundament real.
Alunecarea în mare a întregii zone pe o distanţă chiar şi de 1o – 12 km, nu ar fi avut
nevoie decât de cca.15 – 2o minute , în cazul manifestării fenomenului de lichefiere a solului, cu
atât mai mult cu cât terenul era în pantă iar numeroasele straturi asfaltice nu făceau decât să
crească presiunea sub ele.#
11
Cu foarte mare plauzibilitate, se poate încadra în “complexul de măsuri reparatorii“
ale principiilor morale încălcate, şi bine-cunoscutul potop al lui Noe al cărui adevărat scop
pare a fi, nu distrugerea omului păcătos, ci a acelor “metişi” rezultaţi din încrucişarea fiicelor
oamenilor cu fii “zeilor” anunnaki, despre care se spune că erau uriaşi (foarte posibil din cauza
manifestării unor gene recesive) şi care doreau putereadin mâinile părinţilor, pentru ei înşişi.
#Existenţa fiinţelor uriaşe nu trebuie considerată ca pură fabulaţie. Existenţa
persoanelor de talie excepţională nu trebuie privită ca accident genetic, ci ca manifestare a unei
gene recesive (genă existentă în codul genetic al unei populaţii care a trăit cândva în istorie şi
care a dispărut din cauza condiţiilor de mediu neconcordante) care se manifestă mai frecvent
decât se crede; în Africa există triburi mai puţin cunoscute, ai căror membri au în majoritate
statura de peste 2,5m., fără a mai aminti de statura excepţională a unei mari părţi din
populaţia statelor Burundi şi Rwanda, motiv de grave tulburări etnice. Dacă astăzi suntem
dispuşi să considerăm ca excepţională o statură umană de cca.2,5m., Biblia aminteşte, ca foarte
firească, existenţa unor fiinţe de talia celebrului Goliat, de populaţii numeroase de uriaşi
existente în Canaan şi în mod explicit despre locuitorii oraşului Petra. Plauzibila existenţă
anterioară a unor fiinţe umane uriaşe, coroborată cu dovada existenţei în negura istoriei (acum
sute de mii şi milioane de ani) a numeroaselor şi distinctelor variante de oameni primitivi,
confirmă ipoteza despre încercarea repetată de creare a unei fiinţe umane corespunzătoare
scopului divin privind edificarea raţionalităţii universale.#
Faptul că faţă de încălcările moralei naturale, creatorii oamenilor au aplicat sancţiuni
în realitatea materială, dovedeşte în plus, că aceştia nu erau zei veritabili, ci nişte fiinţe, la
rândul lor “vinovate” de a nu fi infailibile, printre altele creind (a se citi clonând) pe cale
nenaturală altă fiinţă raţională care şi-a excedat creatorii atât prin “frumuseţe” (fiilor zeilor, li
s-au părut frumoase fiicele oamenilor, la “care au intrat” şi care le-au dăruit urmaşi), cât şi prin
nivelul trăirii preponderent sentimentale.
Încă o dată, este de reamintit că “realizarea” fiinţei umane întrupate este necesară
tocmai deoarece este forma de fiinţare compatibilă cu modul de existenţă emoţional – singurul
perfect compatibil cu procesul de pecetluire monadică, indispensabilă procesului creativ
asigurator de evoluţie, ca bază a edificării raţionale. Cu alte cuvinte, întruparea fiinţei
raţionale este un risc asumat, aflat în proiectul divin, dar lăsat în seama liberului arbitru.
Fiinţarea întrupată, în mod paradoxal, este o “alterare” a fiinţării obiective eminamente
spirituale, alterare posibil controlabilă numai prin intermediul moralei naturale. Dacă pentru
controlul „alterării”, acei creatori anunnaki au fost nevoiţi să folosească şi mijloace drastice,
acest lucru demonstrează că ei nu sunt omnipotenţi, nu sunt infailibili şi, chiar şi ei înşişi sunt
“supuşi greşelii”. (Cu privire la infailibilitatea creatorilor fiinţei umane întrupate, am emis
ipoteza că în această materie, crearea fiinţei umane terestre nu este un proces unic, ci unul
repetabil, determinat nu neapărat de extincţia cu premeditare a diferitelor variante de om
preistoric, ci de extincţia datorată fenomenelor naturale excesive din viaţa planetei, din care
cauză “zeii” anunnaki au fost nevoiţi să reia ,de fiecare dată la alt nivel, procesul creativ.)
#Cu referire la repetatele extincţii ale fiinţării în general, şi a fiinţării umane în special,
este de amintit că acest proces poate fi determinat de mai multe cauze. Admiţând (deşi nu are
nici-o logică) că au existat extincţii ale umanităţii ca măsuri drastice (ale “divinităţii”)
determinate de abaterea de la morala naturală, în mod sigur au existat şi dintre acelea
catastrofice, cu adevărat accidentale (gen dispariţia dinozaurilor) provocate de impactul
Terrei cu comete, asteroizi sau planetoizi.
Dacă genul extincţiile mai sus amintite sunt eminamente stohastice, cele provocate de
fenomenul schimbării de polaritate a magnetismului planetar, sunt cvasilegice şi perfect
explicabile prin teoria, (de ultimă oră, a autorului acestor rânduri), care explică generarea
electromagnetismului planetar.#
12
În lucrarea “Modelarea raţionalităţii…” am emis ipoteza despre scopul fiinţării
umane, drept “interesul” divinităţii în edificarea raţionalităţii universale. Este de precizat că în
seama Dumnezeului Atotputernic se poate pune în mod necesar procesul creativ al fiinţării
vegetale, fiinţării animale, aceea care cuprinde vietăţile din adâncuri, de pe uscat şi din văzduh,
precum şi fiinţa umană eminamente spirituală (…după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră; Geneza 1:26).
Acest scop edificaţional este oglindit de îndemnul adresat de Dumnezeu fiiţei umane:
“Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi SUPUNEŢI-L; şi STĂPÂNIŢI peste peştii mării,
peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” şi “…Iată v-am dat orice
iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu
sămânţă; aceasta să fie HRANA voastră.” Geneza 1;26, 29. (Sublinierile s-au impus, deoarece în
afară de semnificaţia proprie, supunere şi stăpânire, înseamnă ŞTIINŢĂ şi CREDINŢĂ, iar
hrană (spirituală) are, mai ales, sensul de CUNOAŞTERE.)
Pentru o fiinţă umană eminamente spirituală, posibilitatea cunoaşterii obiective se
presupune a fi tautologică şi deci această edificare divină a raţionalităţii nu ar mai presupune
un caracter evolutiv, ci unul caduc care nu ar presupune în nici-un fel vreo calitate manifestară
a oricărei fiinţări. Această idee vine în sprijinul ipotezei MESER-iste despre caracterul
eminamente spiritual al fiinţei umane, cea despre care se aminteşte în capitolul 1 al Genezei,
spre deosebire de fiinţa umană “făcută” de DOMNUL Dumnezeu “din ţărâna pământului”
descrisă în cap.2;7 al Genezei. Abia această fiinţă umană este compatibilă cu pecetluirea
monadică, cea aptă accesului la cunoaştere prin evoluţie proprie ca edificare dinamică.
Concluziv, se poate defini într-adevăr scopul divin al fiinţării, drept edificare a
raţionalităţii universale, înţelegând prin acesta edificarea acelei fiinţe a conştiinţei de sine
numită şi homo religious, fiinţă care descoperă prin pecetluire, atât legile numite naturale cât
şi pe cele relevate de Creator.