5
MOZAISMUL
1. MONOTEISMUL ŞI ORIGINILE SALE SEMITICE
Pornind de la dimensiunea necesară ca fiinţă religioasă a omului, se poate afirma
fără greşeală că apariţia religiilor este originară, în sensul ancestral; fiinţa umană s-a
născut religioasă, fie în forma politeistă cu conotaţie păgână, fie în cea teistă.
#În ce priveşte panteismul*, acesta nu poate fi decât o formă recentă, modernă,
sofisticată; un hibrid de sacralitate şi păgânism* născut din respingerea formelor naive
de politeism* şi din înlocuirea existenţei fiinţei necesare, transcendente cu elemente
pretins-filosofice care să permită, cu premeditare, construcţia unei religii fals sacre.#
Cu privire la religiile monoteiste, spre deosebire de cele politeiste, ele sunt
concepte care alături de fundamentarea istorică şi filosofică cu puternice rădăcini
tradiţionale, dispun în plus şi de o cvasi-corectă fundamentare logică; şi nu fără
justificare mozaismul, creştinismul şi islamismul sunt considerate de drept, mari religii.
Calificarea uneia sau alteia dintre religii drept “mare” sau “mică“, şi mai ales
monoteistă, este eminamente subiectivă; religii cândva în “vogă”, cum ar fi zoroastrismul,
buddhismul sau confucianismul, se consideră a fi monoteiste, cu o deosebit de mare
răspândire în antichitate şi deci, îndreptăţite a se considera mari religii.
#Zoroastrismul este religia întemeiată de profetul persan Zarathustra sau
Zoroastru, care s-a născut pe timpul regelui Vistaspa (Eminescu îi spunea Istaspe) la
Raga în provincia persană Atropatene din Media în anul 63o î.e.n. şi a trăit până în anul
553 î.e.n.. Lui Zoroastru i se atribuie calitatea de fondator al castei sacerdotale a magilor
iniţiaţi (din care făceau parte şi cei trei magi, de mai târziu, care sunt pomeniţi cu ocazia
naşterii lui Iisus), calitate în care a stabilit preceptele religiei specifice din cartea sfântă
Avesta.
Zoroastrismul a unificat toate religiile politeiste ale timpului sub semnul
monoteismului, religie care mai târziu, între secolele III şi VII ale erei noastre, a devenit
religia oficială a Persiei.
Realitatea este aceea că zoroastrismul este o religie dualistă, nu eminamente
monoteistă, având zeul bun şi zeul rău.
Zeul bun este Ahura – Mazda, trăitor în veşnica lumină, domnul atotştiutor care
a făcut cerul, pământul şi a înzestrat lumea cu ordine.
Zeul rău este Angro – Mainius, distrugătorul, veşnic trăitor în întuneric şi care,
ajutat de spiritele rele, este în permanentă luptă cu Ahura – Mazda.
Rolul profetului Zarathustra este acela de a face cunoscută învăţătura bună,
biruinţa definitivă fiind adusă lui Ahura – Mazda de către Shaoshiant cel “născut din
fecioară”.
In zoroastrism, la momentul victoriei înpotriva zeului rău, morţii vor învia şi vor
fi supuşi judecăţii, dar spre deosebire de supliciul veşnic, păcătoşii vor fi pedepsiţi doar cu
trei zile de chinuri grele, după care vor fi totuşi duşi în împărăţia lui Ahura – Mazda.
Zoroastrismul îşi merită calificarea de religie monoteistă deoarece dacă înlocuim
denumirile, Ahura-Mazda cu Dumnezeu, Angro-Mainius cu Satan, Zoroastru cu Ioan
Botezătorul şi pe Shoushiant cu Iisus, această religie reproduce construcţia paradigmatică
a Creştinismului.
Budismul este întemeiat de Buddha (n. 56o î.e.n.) - supranumele lui Siddhartha
Gautama – înţelept al tribului Sakya Muni. Buddha a predicat religia sa timp de 35 de ani
la Benares în S–E Indiei începând cu anul 525 î.e.n.
Buddha se naşte ca prinţ de Capilavastu la poalele munţilor Nepal. In copilărie
practică tradiţionalele “exerciţii corporale”, şi conform obiceiulul locului, se căsătoreşte
de tânăr. Foarte repede se autoconvinge “că omul poate fi lovit oricând de boală,
îmbătrâneşte iremediabil şi în final moare, şi toate acestea numai din cauza satisfacerii
plăcerilor”. La 29 de ani se hotărăşte să practice ascetismul sever, părăsind familia şi
retrăgându-se în singurătate.
6
La baza filosofiei sale pune patru adevăruri – toate legate de apologia suferinţei
provenită din dorinţi. În filosofia sa descoperă opt căi de distrugere a dorinţelor prin
practicarea dreptei credinţe, dreptei hotărâri, dreptei fapte etc. În fapt religia lui
Buddha, fără a fi politeism, nu este nici măcar monoteism, însă ea a avut şi are o
răspândire semnificativă.
Este de remarcat varianta mahayana răspândită la mongoli şi calmuci, precum şi
în Tibet unde se numeşte lamaism şi se manifestă ca teocraţie monahală. Deşi limitat
răspândit, lamaismul este aprioric luat în consideraţie din cauza şefului spiritual, Dalai-
Lama, a doua personalitate carismatică pe plan mondial, după papa de la Roma. Dalai-
Lama este în primul rând o funcţie, şi mai puţin o persoană anume; el este desemnat după
reguli precise dar oculte, pentru marea majoritate a oamenilor, dintre persoanele
capabile (încă) de comunicare extrasenzorială, cele presupus-capabile să intre în
comunicare directă cu divinitatea.
Confucianismul* datorat filosofului chinez Confucius, varianta latinizată a
numelui lui Kong Fuzi (551 – 479 î.e.n.), propovăduieşte monoteismul şi morala care
îndeamnă omul spre virtute şi perfecţionare. Confucianismul este o doctrină practică
menită să propage concepţia despre necesitatea unei societăţi ierarhizate.
În viziunea confucianismului, există o singură divinitate netrupească, deci
eminamente spirituală, care nu este în legătură cu lumea întrupată, şi care este
relaţionată cu aceasta numai univoc (cu sensul de la divinitate la fiinţa umană), prin
intermediul spiritelor.
Dacă acceptăm viziunea mozaică asupra problematicii existenţialismului divin şi
a celui substanţial, în acea modernă variantă MESER-istă, aceea care se revendică drept
interpretare epistemologică a Pentateuhului*, paradigma confucianistă asupra lumii este
cu cea mai mare probabilitate, varianta într-adevăr reală, şi nu pe nedrept a fost religia
oficială în China, timp de peste două milenii .#
Sunt motive întemeiate sã se considere cã monoteismul este forma religioasã
primordialã, totuşi din motive de fundamentare istoricã se considerã cã el începe abia cu
patriarhatul biblic al lui Abraham sau Ibrahim (Avraam n. 2o18 i.e.n. care în 1943 î.e.n. a
traversat Eufratul spre ţinuturile Canaan-ului) - acel strãmoş al israeliţilor prin fiul sãu
Isaac din cãsătoria cu Sara, dar şi al seminţiei arabe prin fiul sãu Ismail din cãsãtoria cu
Agar.
Nici Biblia şi nici alte scrieri sfinte nu îl considerã pe Avraam ca pe un
reformator şi deci, în mod logic, izvoarele monoteismului sunt anterioare. Nu existã nici-
un motiv ca monoteismul sã nu decurgã de la Adam şi Eva (cca.4o26 i.e.n.) şi deci sã fie
religia originarã primordialã.
Din timpurile avraamice şi pânã la fundamentarea creştinismului şi apoi a
islamismului lui Mohamed, monoteismul nu a însemnat acea credinţã în existenţa
singurului Dumnezeu numit şi Iehova sau Allah, ci credinţa într-un singur Dumnezeu,
ceea ce nu înseamnã acelaşi lucru. Atât Iosif, fiul lui Iacov (şi Iacov însuşi), cât şi Moise -
figurile profetice ale seminţiei semitice* din Egipt - nu negau existenţa zeitãţilor egiptene,
ci îşi afirmau credinţa în Dumnezeu pe care îl considerau cel mai puternic dintre zei - zeul
pentru care poporul lui Israel (noul nume al lui Iacov, Geneza 32;28 şi 35;1o) era
“Poporul Ales” cãruia Dumnezeu i-ar fi fãcut promisiunea de glorie şi mãreţie în “Ţara
Promisã”.
Monoteismul evreesc a cãpãtat acea esenţã purã a credinţei în singurul
Dumnezeu abia dupã ce Moise a primit “Tablele de legi” cu cele zece porunci pe care
poporul evreu le-a asimilat ca obligaţie contractualã ( între el şi Dumnezeu !!).
In mod aproape similar s-au petrecut lucrurile şi cu seminţia arabã, cu
deosebirea faptului cã monoteismul acesteia a avut încã de la început semnificaţia
credinţei în singurul Dumnezeu; radicalismul arab tradiţional, respingând existenţa altei
zeitãţi în afara lui Dumnezeu (pentru ei Allah), atât pentru arabi cât şi pentru alte
neamuri.
In concepţia seminţiei lui Ismail, singurul Dumnezeu a fost de la început Allah
cãruia evreii îi spuneau Iehova iar creştinii DOMNUL Dumnezeu.
7
Cu privire la evrei, se constatã, având în vedere caracterul contractual al
legãturii lor cu divinitatea, cã de fapt ei l-au ales pe Dumezeu (probabil dintr-o mulţime
de zei) şi nu invers, iar conceptele de ”popor ales” sau “ţarã promisã” sunt construcţii
paradigmatice ale filosofiei de ei creatã, menite sã justifice şi sã legitimeze istoria,
atitudinea şi acţiunile acestui neam. Caracterul contractual al legăturii evreilor cu
divinitatea este confirmat şi de prevederile Talmudului* care nu cer expres credinţa în
Lege, ci respectul acesteia.
In ipoteza credibilã cã Adam şi Eva sunt entitãţile generice primordiale ale
umanitãţii, şi cum acestea sunt fãrã discuţie creaţii ale acelui DOMN Dumnezeu, nu
existã motive ca în acele începuturi sã fi existat şi alte credinţe, în speţã cele politeiste.
Şi totuşi acestea au existat, în special la populaţiile nesemitice, conferind prin
contrast, miticii semite un caracter fantezist. Fãrã a exclude presupusul caracter
fantezist, de fabulaţie, al mitului evreu, meritele lui, ale mitului, sunt incontestabile
deoarece spre deosebire de alte seminţii, cea semitã a gãsit o paradigmã credibilã şi cu
minime contradicţii, care explicã şi conservã istoria sacrã a omenirii (iudeo-creştine) şi
credinţa în singurul Dumnezeu.
Caracterul de a fi monoteistã, nu asigurã valabilitate unei religii, dar aceasta
devine incontestabil-valabilã din momentul în care prevede, respectã şi promoveazã un
anumit cod etic, şi anume codul principiilor moralei naturale - acele principii de esenţã
divinã, sau care reflectã chintesenţa experienţei istorice a umanitãţii - “traducere” a
acceptului aceleiaşi divinitãţi.
Monoteismul semitic, încã de la începuturi a adoptat câte un astfel de cod; “Cele
zece porunci” din Tablele lui Moise la evrei, sau “Poruncile profetului Mohamed” pentru
populaţiile islamice, şi în acest mod se explicã succesul sãu relativ rapid.
Adoptarea unui cod de principii etice, respectarea şi promovarea lui, au presupus
în mod necesar instituţionalizarea, adicã apariţia bisericii atât în sesul spiritual cât mai
ales în cel fizic, ca loc de propovãduire şi de reculegere (sinagoga la iudei şi moscheia la
musulmani).
Din existenţa codului de principii ale moralei naturale, decurge şi criteriul
obiectiv de apreciere a uneia sau alteia dintre religii. Mai mult chiar, existenţa codului
etic presupune responsabilizarea fiecãrei biserici (fiecărui cult) în asigurarea educãrii şi
trãirii religioase pe baza unei credinţe raţionale drept cale a cunoaşterii, şi nu de însuşire
a tehnicilor pãgâne de golire a conştiinţei, cu speranţa iluzorie în aşa- zisa iluminare de
care fac atâta caz, numeroasele secte ale mişcãrii New – Age*.
#Golirea conştiinţei este o cale de asigurare a îndoctrinării “supuşilor” şi un
pretext de justificare a pretenţiei de îndumnezeire a conducătorilor sectelor. In
asigurarea “golirii conştiinţei” numită de fapt cale de acces la dumnezeire, sectele, nici
măcar păgâne şi în niciun caz de esenţă crestină, folosesc orice metodă care se bazează
atât pe carenţele psihice ale indivizilor, cât şi pe predispoziţiile spre plăcerile pervertite
ridicate la rang de ceremonial. (Istoria a cunoscut şi cunoaşte secte care exploatează
plăcerea sexuală; mormonii, dolcinienii, Prioria Sionului etc., promovează principii
morale aberante, contrare legilor moralei naturale invocând exemple menţionate de
Biblie, dar uitând să spună că Biblia de fapt le condamnă.)#
8
2. FUNDAMENTAREA MONOTEISMULUI MOZAIC
Originile semitice ale monoteismului sunt indubitabile ca decurgând cel puţin de
la patriarhul Avraam dacã nu, aşa cum îi spune şi numele, de la acel Sem - fiul lui Noe,
dar apare paradoxul cã pânã la fundamentarea sa ca mozaism, a putut fi practicat de
evrei în interiorul societãţii egiptene eminamente politeistã. Şi totuşi se pare cã acest
“paradox” este de fapt regula; este puţin probabil ca în afarã de Sem şi de Ham - de la al
doilea decurgând seminţia hamită* cu religia sa specificã - sã nu fi existat şi o religie a
seminţiei cu originea în cel de al treilea fiu al lui Noe, Iafet. In aceastã idee, fiind notorie
intoleranţa “frãţeascã” dintre semiţi şi hamiţi (probabil şi iafetizi*), monoteismul despre
care discutãm - cel semitic, încã de la început a fost practicat şi s-a dezvoltat în mediu
ostil, cel hamitic, dacã nu şi “iafetic”. Este de presupus cã seminţia semiticã, dar şi
hamiticã, şi de ce nu şi a iafetizilor sã fi apãrut în aceeaşi zonã, sau în zone apropiate de
munţii Ararat (nu neapãrat separate) unde se presupune cã a acostat arca lui Noe la
retragerea apelor potopului biblic. Presupunerea pare plauzibilã deoarece şi patriarhul
Avraam a ajuns în Canaan traversând Eufratul - zonã relativ apropiatã de munţii
Ararat. Şi în perioada lui Avraam şi a urmaşilor sãi, cea anterioarã emigrãrii în Egipt,
semiţii şi monoteismul lor au avut parte tot de mediu ostil sau cel puţin neprietenos, aşa
cã practicarea monoteismului semit în Egipt nu ar trebui sã parã paradoxalã.
Prezenţa evreiescã şi deci a credinţei monoteiste în Egipt, începe cu acel evreu
Iosif vândut de fraţii sãi ca sclav, demnitarului egiptean Potifar.
Despre Iosif se afirmã cã a fost ridicat în cele mai înalte ranguri (prim ministru)
ale statului faraonic, datoritã abilitãţii sale de a tãlmãci visele. Prevãzând acei şapte ani
de secetã şi reuşind sã preîntâmpine înfometarea Egiptului, admimistrând cu înţelepciune
anii de belşug agricol, Iosif a primit îngãduinţa de a-şi aduce în Egipt pe tatãl şi pe fraţii
sãi împreunã cu numeroasele lor familii care s-au stabilit în ţinutul Gosen din Delta
Nilului.
Prezenţa evreilor în Egipt este incredibilã cu atât mai mult, cu cât aceştia au avut
libertatea de a-şi practica credinţa lor monoteistã. Acest paradox devine explicabil nu
numai prin faptul cã evreii s-au dovedit harnici şi bine organizaţi, ci şi prin contextul
istoric al societãtii egiptene.
Începând cu anul 21oo î.e.n. Egiptul fusese cucerit de populaţiile hicsose originare
din ţinuturile Caldeei, care probabil erau la fel de distanţate atât de monoteismul evreu
cât şi de politeismul egiptean, iar dacã regii hicsoşi au îmbrãţişat vechea culturã şi
credinţã egipteanã au fãcut acest lucru din motive de oportunitate politicã. (Fenomenul
“cuceririi” culturale a învingãtorilor de cãtre învinşi nu este singular în istorie; a se vedea
aşa-zisa romanizare a Daciei.)
#Prezenţa evreilor în Egipt - ca leagãn al monoteismului - poate fi determinatã
cvasicert, folosind informaţiile biblice şi consemnãrile istorice cu privire la acel Iosif –
evreul care a cucerit cele mai înalte demnităţi în Egiptul faraonic.
Toate sursele istorice afirmã ca an al naşterii patriarhului Avraam, anul 2o18
î.e.n. La vârsta de 86 ani i se naşte primul sãu fiu Ismael (1932 i.e.n.) şi cum la vârsta de
19 ani, Biblia consemneazã în Genezã cã acesta îşi necãjea fratele mai mic, Isaac, cu
ocazia înţãrcãrii sale la “înaintata” vârstã de cinci ani (deci diferenţa de vârstã dintre fii
era de 14 ani), înseamnã cã Isaac s-a nãscut în anul 1918 î.e.n. (Geneza 16;15,16.)
La vârsta de 6o de ani, lui Isaac i se nasc cei doi gemeni; deci fiul sãu Iacov căruia
DOMNUL îi schimbă numele în Israel – părintele celor 12 neamuri, prin cei 12 fii ai săi -
se naşte în anul 1858 î.e.n.. (Geneza 25;26.)
Analizând datele cu privire la vârsta cãsãtoriei şi la faptul cã Iosif era penultimul
fiu al lui Iacov, cercetãtorii biblici au stabilit pentru naşterea lui Iosif anul 1767 î.e.n.
Informaţiile biblice cum cã Iosif a fost numit prim ministru (mare vizir, acum
numit Ţafnat Paeneat) al faraonului, la vârsta de 3o de ani, cã a gestionat cu pricepere cei
şapte ani de belsug şi a ferit Egiptul de cei şapte ani de secetã, în aceastã din urmã
perioadã obţinând şi aprobarea faraonului de a-şi aduce tatãl şi cei 11 fraţi înpreunã cu
9
familiile, în Egipt (aproape cu certitudine în cel de al doilea an de secetã), plaseazã
venirea evreilor în Egipt în jurul anului 1728 î.e.n.(Geneza 30;23,24. 41;40 -46. 45;6.
46;26. 47;9).
Este interesant cã la acelaşi an 1728 î.e.n. se ajunge şi dacã acordãm credit
informaţiei biblice conform cãreia prezenţa evreiascã în Egipt s-a întins (exact) cât a
doua jumãtate din perioada de rãtãcire (la propriu) a evreilor, numitã “vremurile
avraamice” (de la 1943 î.e.n. când Avraam a traversat Eufratul, din Ur în Haldeea, spre
Canaan, pânã în 1513 î.e.n., anul exodului). (Aceste consideraţii sunt necesare deoarece
sunt opinii conform cãrora prezenţa evreilor în Egipt ar fi purã fabulaţie.
Contestatarii prezenţei evreilor în Egipt, pot fi combătuţi şi în ce priveşte
neîncrederea lor că un străin ar fi putut accede la cele mai înalte demnităţi egiptene.
Realitatea este aceea că nu Iosif ar fi primul străin care devine demnitar la curtea
faraomului, istoria consemnând numeroase exemple, unele privind chiar persoane semite.
Dacă se ţine cont că Egiptul antic era lovit de foamete, ca urmare a secetei
periodice, din 7 in 7 ani, “tălmăcirea” celebrului vis al faraonului nu este decât o banală
predicţie a unui Iosif inţelept care avea cunoştinţă despre fenomenul respectiv.
Încrederea faraonului putea fi cucerită în baza acestei cunoştinţe “ştiinţifice” şi a
încrederii lui Iosif în posibilitîţile sale organizatorice şi administrative.
Salvarea de la foamete a egiptenilor, dar şi a evreilor, a avut la bază, în primul
rând asigurarea unor recolte deosebite în anii dinaintea secetei. Sunt informaţii conform
cărora Iosif a reuşit să asigure un surplus de apă în lacul Qarun, amenajând braţul
alimentator al Nilului şi transformându-l în canal, inclusiv navigabil. Că acest canal este
opera lui Iosif, stau dovadă, înformaţiile despre perioada plauzibilă a amenajării sale
(între 1800-1650 î.e.n.), precum şi denumire de Bahr Iusuf care înseamnă Calea lui Iosif.
Deşi în Exod se pomeneşte de prezenţa evreilor în capitala Ramses a Egiptului,
realitatea este aceea că această capitală era în acele timpuri Avaris (şi nu ulterioara pi-
Ramses), loc în care arheologia a descoperit prezumtiva reşedinţă a lui Iosif şi mormântul
său (“jefuit” în mod paradoxal chiar şi de oseminte). Informaţia din paranteză face
plauzibilă pe cea din Exod care pomeneşte că evreii au plecat din Egipt luând şi
osemintele lui Iosif.#
Situaţia privilegiatã a evreilor în Egipt era frustrantã pentru egipteni, şi se pare
cã aceasta s-a schimbat radical când prinţul Kamoses din Egiptul Superior, doar tributar
regilor hicsoşi, a recucerit întregul Egipt, învingându-l pe regele hicsos Apopi III,
acestuia rãmânându-i temporar numai capitala Avaris.
Din acest moment, egiptenii au adoptat faţã de evrei o atitudine opresivã, una din
mãsuri fiind aceea de a-i ucide pe toţi nou nãscuţii evrei de parte bãrbãteascã, cu scopul
limitãrii numãrului lor, şi în plus impunând întregii populaţii evreieşti statutul de
sclavagism.
Cum personajul biblic Moise s-a nãscut în anul 1593 î.e.n., recucerirea Egiptului
de către Kamoses, trebuie sã se fi produs înainte de aceastã datã, iar conform
binecunoscutei legende despre adopţia “celui scos” de cãtre fiica faraonului, se poate
presupune cã nu se cunoştea originea semiticã a acestuia. Cã este evreu, Moise a aflat, în
secret, de la adevãrata sa mamã care întâmplãtor sau nu, a fost aleasã ca doicã.
Urmaşul lui Kamoses, faraonul Ahmes I (Ahmoses) 1562 - 1537 î.e.n. a întemeiat
cea de a XVIII-a dinastie - dinastia hamiticã care îi ura pe semiţi şi care devine
intolerantã cu monoteismul acestora. Moise care acum ştia cã este evreu, s-a simţit dator
sã-şi apere seminţia, devenind indezirabil în faţa faraonului, şi la vârsta de 4o ani, în
urma unui eveniment violent, este nevoit sã fugã în ţinutul Madian (pe celălalt ţărm al
Mării Roşii), de unde nu se mai întoarce decât peste alţi 4o de ani în 1513 î.e.n. când
faraon era Tutmes I (1516 – 15o4 i.e.n.).
Pentru seminţia lui Moise şi pentru credinţa monoteistã nu mai existau şanse în
Egipt; totul depindea de eliberarea din sclavie şi emigrarea în ţinuturile presupusei
promisiuni ancestrale făcută de Dumnezeu, evreilor.
Înzestrat cu o deosebitã forţã mentalã şi având cunoştinţe care puteau fi folosite
în sens predicţional, Moise a fãcut tot posibilul pentru a-l convinge pe Tutmes I sã-i
10
elibereze pe evrei. În acest sens, Biblia consemneazã cum Moise a folosit “cele zece plãgi“
pentru a-l determina pe faraon sã cedeze. (Pentru a justifica plauzibilitatea “dialogului”
lui Moise cu faraonul, este necesar să fie amintit că între aceştia era totuşi un grad de
rudenie, cel puţin ca între veri, dacă nu dintre Moise ca unchi şi Tutmes ca nepot.)
Predictibilitatea înroşirii apelor Nilului, invazia de muşte, de broaşte, de ţânţari
etc. este posibilã cu mare probabilitate - experienţa de viaţã a unui om inteligent şi în
vârstã fiind bine folositã, deşi în cazul lui Moise se pare cã este vorba de mult mai mult
atunci când predicţioneazã moartea fiului întâi nãscut al fiecãrui egiptean. Cel puţin
aceastã “plagã” este puţin credibilã, alimentând supoziţia cã unele afirmaţii ale Bibliei ar
fi fanteziste. Şi totuşi; la Gebal s-a descoperit o inscripţie autenticã, riguros datatã ca
fiind din timpul domniei lui Tutmes I, în care se consemneazã: “…moştenitorul tronului
întregii ţãri, …prea iubitul fiu al lui Menefta a murit.”
Menefta a fost unul dintre faraoni, dar a domnit ceva mai târziu, chiar şi dupã
Ramses cel Mare, dar este foarte posibil ca acest Menefta din manuscris, sã fi fost
supranumele de ceremonial al lui Tutmes I - procedeu folosit aproape de fiecare dintre
faraonii egipteni.
Ca şi când “plãgile” nu ar fi suficient de incredibile, Biblia consemneazã şi acea
“minune” sãvârşitã de Moise, numitã “despãrţirea apelor” - episod care dacã nu ar fi fost
real, poporul evreu nu ar fi existat, şi credinţa mozaicã nu s-ar fi nãscut.
În lucrarea “Modelarea raţionalitãţii..” a profesorului Gh.C. Dinulescu –
Câmpina, sunt suficiente argumente de ordin epistemologic care susţin raţionalitatea
fenomenului şi deci, nu sunt motive sã nu acordãm credit afirmaţiilor biblice. În plus,
dacã Moise ar fi fãcut afirmaţii mincinoase în “Pentateuh”, şi-ar fi pierdut credibilitatea
în primul rând în faţa “martorilor oculari”, unii dintre aceştia fiind contestatari care-l
urmau pe Moise din nevoie; ori nimeni nu l-a acuzat de minciunã.
#De curând, a apărut o nouă ipoteză, cu privire la “despărţirea apelor”,
fundamentată de Naum Volsinger de la Insitutul Oceanologic din Petersburg şi de Alexei
Androsov din Hamburg. Cei doi oameni de ştiinţă iau în considerare faptul că Marea
Roşie este cel mai tipic exemplu de mare cu recife coraliere* dispuse transversal – recife
care până la construcţia Canalului de Suez, puneau probleme deosebite navigaţiei.
Conform celor doi oameni de ştiinţă, recifele transversale din Marea Roşie rămâneau
deasupra nivelului apei în timpul refluxului, mai ales dacă acest fenomen era coroborat
(după calculele lor) cu un vînt constant din sud-est cu viteza de cca.1oo km. pe oră. Cum
refluxul maxim, dura 7- 8 ore şi existenţa vânturilor de asemenea intensitate era (şi este)
frecventă, mai lipsea doar ca cineva să cunoască faptul că noaptea, într-un ţinut deşertic,
reciful se desgoleşte şi este potrivit să fie folosit ca vad pentru traversarea mării. Este
plauzibil ca acest cineva să fi fost Moise – ginerele fostului preot egiptean, Ietro din
Madian, care prin natura preocupărilor sale înopta adesea în zonă, împreună cu turma
de oi.
Explicarea episodului biblic al despărţirii apelor, invocând un fenomen fizic
posibil şi foarte probabil, nu exclude explicaţia pe baza fenomenului unidirecţionării
mentale*; deosebirea este că pune mai mult accent pe cunoştinţele şi experienţa lui Moise,
decât pe posibilele sale calităţi energomentale, iar acest lucru nu scade cu nimic
dimensiunea “sacră” a lui Moise.
Tot într-o manieră raţionalistă se pot găsi explicaţii şi pentru acele “plăgi” pe
care Moise le-ar fi aruncat asupra Egiptului.
Deşi nu este vorba de una din plăgi, se poate explica raţional, spre exemplu, acea
“minune” care constă în transformarea toiagului lui Aaron, fratele lui Moise, în şarpe
(care a înghiţit şerpii în care se transformaseră toiegele preoţilor faraonului).
Îmblânzitorii de şerpi cunosc faptul că unul din şerpii cei mai veninoşi – cobra
regală, rămâne perfect nemişcată (în stare de transă hipnotică) dacă este încolăcită într-
un anume fel. Starea ei de hipnoză este atât de stabilă încât pare un toiag sculptat, dacă
este corespunzător înfăşurată în jurul unui toiag din lemn, sau pare o coroană, într-
adevăr regală, dacă este încolăcită şi aşezată într-un anume fel pe gluga burnusului.#
11
În ultimã instanţã, se pare cã Tutmes I a cedat cererii lui Moise sperând că după
un drum epuizant în deşert, evreii se vor întoarce singuri în robie. Deşi faraonul s-a
rãsgândit, exodul evreilor a avut loc începând cu anul 1513 î.e.n. (în prima duminică cu
lună plină, după echinocţiul de primăvară). Acesta a durat 4o de ani, timp în care Moise
a scris cel puţin cinci din cele şase cãrţi care îi sunt atribuite şi care se constituie drept
fundamentarea noii religii - religia monoteistã cunoscutã ca mozaism.
(În Biblie există o informaţie conform căreia evreii au ajuns foarte repede în
apropierea “Ţării Promise”, dar din cauză că nu au avut încredere în promisiunea
Domnului, au trimis 12 spioni, câte unul de fiecare seminţie evree, spioni care s-au întors
“să dea raportul” după 4o de zile. Dintre toţi, numai doi bărbaţi au avut încredere în
promisiunea DOMNULUI şi s-au pronunţat pentru intrarea în viitoarea lor ţară; iscoada
Caleb, fiul lui Iefune din seminţia lui Iuda şi Iosua, viitorul conducător al evreimii (nu
Iosua fiul lui Nun iscoada din seminţia Efraim). Drept pedeapsă, pentru neîncredere,
Domnul i-a pedepsit pe evrei cu câte un an de rătăcire pentru fiecare zi de iscodire.
V.T.Numeri 14:6,9.)
Vom conveni sã numim mozaicã, religia seminţiei evreeşti şi pe aceea anterioarã,
cea întemeiatã sau cel puţin continuatã de patriarhul Avraam, dar “fundamentarea”,
consemnarea ei documentarã, nu poate fi decât aceea pe care evreii o numesc “Legea” sau
Tora* (Torah) - cartea legii lui Moise.
Iniţial scrisã pe un singur pergament (rulou), legea lui Moise a fost împãrţitã din
motive practice în cinci pãrţi alcãtuind Tora, iar ulterior, dupã traducerea în greceşte a
cãpãtat denumirea greceascã “Pentateuh” (cele cinci pãrţi au devenit în ordine: Geneza,
Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul) .
#În ebraicã, cele cinci pãrţi sunt denumite dupã primul, sau primele cuvinte din
fiecare text: Bere’şit, We’elleh, Wayyiqra, Bemidhbar, Mişneh hattorah, care nu sunt
departe de denumirile greceşti şi de conţinutul propriu-zis al fiecărei cărţi.#
Geneza pare a fi o carte eminamente ştiinţifică, noncomformistă în comparaţie cu
ceea ce astăzi înţelegem prin ştiinţă fundamentată. Ea descrie cum a fost creat Universul,
cum au luat naştere primele corpuri cereşti menite a deveni stele, cum pe acestea (pe
corpuri încă neajunse în faza de stele) a fost creată vegetaţia, chiar întrupată, cum a fost
creată fiinţa umană (cu siguranţă eminamente spirituală), cum după faza apariţiei
stelelor (generatoare de sisteme planetare) au apărut şi animalele precum şi fiinţa umană
întrupată.
În limbajul filosofic modern, am spune că Geneza constituie, în lumina
cunoştinţelor antice în materie, atât o paradigmă cosmogonică (existenţială) a lumii, aşa
cum mai târziu, învăţaţii au descris paradigmele geocentrică (ptolemeică*), respectiv
heliocentrică (kantiană*) ale Universului, cât şi una plauzibilã, încã credibilã, a fiinţãrii
atât fizice cât şi metafizice. Dumnezeu creazã cerul şi pãmântul - recte separã din Cosmos
realitatea substanţialã de cea eminamente spiritualã, separã întunericul de luminã (crează
Universul) crează “luminãtorii”, ceea ce este echivalent cu apariţia aştrilor, creazã
animalele, peştii şi pãsãrile-”fiecare dupã felul sãu“, creiazã fiinţa umanã (pe Adam şi
Eva) dându-i liberul arbitru* (avertismentul în legãturã cu pomul cu mere etc.), adică
răspunderea pentru propriile fapte.
Din acest punct de vedere, mai mult decât dovada cã este un deosebit cunoscãtor
al ştiinţei, Moise face dovada cã este, poate, cel mai mare filosof al vremii, şi anume un
filosof cu paradigmã, şi pe drept, sistemul sãu filosofic îi poartã numele, numindu-se
mozaic.
În celelalte patru cãrţi, ca şi în cea de a şasea -“Iov”, care-i este atribuitã, Moise
consolideazã paradigma sa filosoficã cu legi şi regulamente, cu prevederi organizatorice
atât de naturã religioasã cât şi seculare, fãcând din filosofia sa, una semiticã.
Dupã moartea lui Moise, sistemul filosofic mozaic a continuat sã fie completat cu
încã 19 cãrţi, de cãtre diverse personalitãţi semite cu statute sociale diferite (primul fiind
chiar urmaşul sãu Iosua): filosofi, regi (împãraţi), profeţi sau pur si simplu oameni de
rând umili. Alãturi de textele eminamente religioase, Vechiul Testament* include texte
istorice, texte profetice şi chiar texte poetice. Interesant este cã pentru evrei, cele 25 (iar
12
în Septuaginta 39) cãrţi ale Vechiului Testament sunt considerate, farã rezervã, sfinte, în
ciuda faptului cã în ele sunt consemnate fapte stânjenitoare, dacã nu reprobabile, de
genul: trãdare şi minciunã, adulter, incest şi proxenetism, rãzbunare şi crime etc., dar se
pare cã evreii nu sunt afectaţi de astfel de amãnunte, considerând cã întreaga biblie are
un sens ascuns pentru înţelegerea cãruia este nevoie de interpretare specialã (pesher*)
aflatã numai la îndemâna preoţilor, a cãror primã îndatorire este interpretarea rabinicã a
bibliei.
#Trebuie remarcat că în perioada ocupaţiei de către Alexandru Machedon,
practic din anul 25o î.e.n., limba biblică, inclusiv pentru evrei, devine greaca şi în mod
implicit se realizează versiunea greacă a Vechiului Testament (între 275 şi 1oo î.e.n. de
către cca.7o traducători, la Alexandria), cunoscută sub denumirea de Septuaginta. (În
versiunea greacă, Vechiul testament înclude încă 14 cărţi, numite deuterocanonice.)
Iniţial folosită de toţi cunoscătorii de limbă greacă, Septuaginta este refuzată de
evrei, începând cu anul 70 e.n., ca urmare a acceptării ei, în locul versiunii ebraice, de
către creştini. Septuaginta originală este folosită în Biserica Ortodoxă Greacă iar în
traducere, de către celelalte Biserici ortodoxe; rusă, bulgara, română, sârbă etc.#
În aceastã idee, în afara Torei - cartea sfântã a legii lui Moise, învãţãtura rabinicã
a creat Talmudul acea scripturã care comenteazã cãrţile sfinte ale Vechiului Testament şi
care face obiectul studiului permanent al oricãrui evreu practicant.
Cu privire la Talmud, cartea eminamente iudaică, creată de marii preoţi între
secolul V î.e.n. şi V e.n., aceasta conţine partea numită Mişna (repetarea legii) şi
Ghemara care este o interpretare a Mişnei. Cu alte cuvinte, Talmudul este un punct de
vedere obligatoriu, impus de marea preoţime iudaică, asupra Vechiului Testament.
Realitatea e însă aceea că Vechiul Testament, în varianta mozaică, diferă de
varianta acceptată de viitoarea religie creştină, atât ca reîmpărţire şi denumire a cărţilor,
cât şi din punctul de vedere al conţinutului fiecărei cărţi, nu a celui de ansamblu.
Odată cu transformarea mozaismului în religie exclusiv etnică, denumită iudaism
(profesorul evreu, ulterior convertit la catolicism, John Strugnell afirmă despre iudaismul
primar că era o religie oribilă prin rasismul ei!!),Vechiul Testament conţine cele cinci
cărţi ale lui Moise, patru cărţi cu caracter istoric: Iosua, Navi, Ezdra şi Estera, trei cărţi
poetice: Psalmii lui David, Cartea Cântărilor a lui Solomon şi Cartea lui Iov, trei cărţi
profetice:Isaia, Ieremia şi Iezechiel, trei cărţi necanonice sau apocrife: Cartea Iuditei,
Baruh şi Macabeii - ori cărţile Vechiului Testament în varianta creştină sunt în număr de
treizeci şi nouă, altfel denumite (unele) şi despre care documentele de la Qumran
confirmă că toate sunt autentice, scrise în perioada mozaică de până în secolul V î.e.n.
(Maleahi 443 î.e.n.).
Concepţia despre un al doilea nivel de înţelegere al scripturilor a fost preluatã de
autorii Noului Testament* care au realizat din acest punct de vedere adevãrate opere de
artã, şi care a permis marilor teologi creştini, în special catolici, sã creeze opere
(comentarii) de de înaltã filosofie teologicã, concordantã cu principiile dogmatice şi
ceremoniale ale catolicismului (mai puţin ale ortodoxiei).
Dacã sistemul filosofic creat de Moise este indubitabil unul semit, Vechiul
Testament devine un sistem filosofic preponderent evreesc deşi continuã sã fie mozaism,
însã nu mai are în obiectiv şi restul populaţiilor semite cum ar fi cele arabe. Se poate
aprecia cã mozaismul a cãpãtat un pronunţat caracter naţionalist.
In afarã de faptul cã mozaismul naţionalist neglija şi producea insatisfacţie unei
importante populaţii semitice monoteiste - neamurile arabe - provoca prin abuz şi
colaborationism cu ocupantul roman, abateri de la lege, în favoarea aşa-zisei tradiţii, şi
deci, nemultumirea unor importante grupãri evreeşti.
Cum de-a lungul a peste 1ooo de ani evreii erau obişnuiţi cu un mozaism în
permanentã evoluţie prin lucrãri de explicare a cãrţilor sfinte şi adãugarea de noi opere
filosofice, şi cum începînd cu secolul V î.e.n.( Maleahi 443 î.e.n.) practic nu au mai apãrut
opere de seamã ale mozaismului, ci ale iudaismului naţionalist, aceastã stare de fapt a
favorizat proliferarea contestatarilor organizaţi în numeroase secte religioase sau
13
revoluţionar-religioase, dintre care nu pot fi trecute cu vederea mişcarea esenianã* şi
mişcarea zelotã*.
#Despre mişcarea eseniană, contestatarii afirmă că existenţa ei este îndoielnică.
Realitatea este însă că această mişcare a fost cât se poate de reală; documentele de la
Qumran dovedesc că această “sectă” este ceea ce se poate numi păstrătoarea mozaismului
ortodox, mişcarea religioasă care a generat creştinismul de mai târziu în varianta sa într-
adevăr ortodoxă. Mişcarea eseniană este şi la originea acelei denumiri - Iehova, pentru
Dumnezeu, care oricât ar părea că provine de la denumirea Yahve prin care sumerienii
denominau pe acel DOMNUL Dumnezeu – în fond un “zeu” anunnaki, nu este adevărat.
Confuzia provine de la practica din scrierile ebraice vechi care nu folosea şi vocalele,
astfel încât atât (Y)Iehova cât şi Yahve se ortografiau similar YHV.#