2
dizarmonice ale personalităţii) constituţionale sau idiopatice, ori se datorează proastei
creşteri, disobedienţei sau conduitei defectuoase a proprietarilor cu câinii, în perioada
de creştere (din “copilărie” şi până la vârsta maturizării sociale).
Câteva dintre cele mai importante deviaţii comportamentale socio-etologice
întâlnite la câini, citate de bibliografia de profil, le-am descris şi încadrat, în finalul
studiului bibliografic, alături de o scurtă sinteză a profilaxiei şi tratamentului deviaţiilor
comportamentale.
Pentru studiul bibliografic şi interpretarea datelor de cercetare proprie am
beneficiat de numeroase lucrări, dintre care am reţinut 151 de titluri, din literatura
medicală de profil.
Partea a doua a tezei include rezultatele cercetărilor personale asupra temei
abordate. Am considerat utilă o parte introductivă, explicativă, de încadrare taxonomică
a bolilor psihice întâlnite la om, cu care se aseamănă tulburările comportamentale de la
câine, în conformitate cu încadrarea făcută de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Am
încercat să lămurim sensul unor termeni, respectiv noţiuni, cu care am operat în
cercetările noastre şi în redactarea tezei.
Studiul epidemiologic l-am realizat pe baza a cinci chestionare-tip, care s-au
dovedit, în practică, în măsură să acopere aria de întrebări relevante, asupra
personalităţii şi temperamentului pacienţilor luaţi în studiu, în condiţiile Capitalei, relativ
diferite de cele ale “cazuisticii” din literatură.
Interpretarea datelor obţinute în urma studiului epidemiologic s-a bazat pe
studierea fişelor comportamentale a celor mai semnificative cazuri, întâlnite în cursul
cercetării, cu exprimarea procentuală a cazuisticii din fiecare tip de deviaţie.
Partea a treia o reprezintă concluziile la care am ajuns în urma interpretării
rezultatelor de cercetare personală, filtrate prin datele de bibliografie.
Partea a patra include referinţele bibliografice, selectate pentru documentare,
din imensitatea de titluri din cărţi sau din presa scrisă, reţinându-le doar pe cele
tangente practicii de medicină veterinară.
Această ultimă condiţie am avut-o în vedere, cu diferenţele cuvenite, pentru
câinii de apartament sau de curte, ce comportau examinare cu motivare diversă,
aplicându-le şi protocolul de comportamentalist; am avut în vedere atât eventualul
“teren” predispozant, sub raport temperamental, cât şi ambientul, ce generează şi
favorizează, adesea, parapsihozele discomportamentale prin privaţiuni, disconfort,
plictiseală, imitaţie, alte stări conflictuale (de tip zooigienic, nutriţional ş.a.) [14].
În sensul acestor idei, am şi elaborat atât prima parte, bibliografică, a tezei, cât
şi capitolele privind cercetările şi concluziile personale.
2
Prevalenţa (epidemiologică): reprezintă numărul total de bolnavi existenţi la un moment dat într-o colectivitate.
3
1. STADIUL ACTUAL ÎN CERCETAREA DEVIAŢIILOR
COMPORTAMENTALE ALE CÂINILOR
1.1. Scurt istoric al Etologiei şi Etopatologiei
Complexitatea comportamentului animal a incitat dintotdeauna interesul
cercetătorilor din cele mai diverse domenii: psihologi, filozofi, biologi, medici etc., care
au dorit să descifreze, cât mai amănunţit, semnificaţia reacţiilor prezentate de animale
sub acţiunea unor factori declanşatori. Prin observaţiile şi argumentele lor, din aproape
în aproape, s-a conturat Etologia ca ştiinţă, cu ramurile ei: Etologia umană şi Etologia
animală.
Problema existenţei sufletului la animale şi-au pus-o întâi filosofii antici, Aristotel
(384-322 î.e.n.) formulând pentru prima oară, în “Istoria animalelor”, conceptul de
“psihologie” animală.
Renaşterea a trezit, din nou, dispute asupra antropomorfismului, Montaigne
(1533-1592) făcând consideraţii ample cu privire la sufletul animal, pe când Descartes
(1596-1650) a considerat că animalele acţionează conform unui automatism orb,
neposedând deloc spirit, omul fiind singurul înzestrat cu voinţă conştientă [36,37].
Autor al unor studii de anatomie comparată, Gassendi (1592-1656) a formulat
pentru prima oară ideea că între gândirea umană şi cea animală există înrudire, făcând
şi delimitările cuvenite, în ceea ce priveşte caracterul conştient al gândirii umane. Se
pare că, tot în epocă, apare şi termenul “etologie”, cu sensul de interpretare a
caracterului, pe baza gesturilor.
Două secole mai târziu, Darwin (1809-1882) reia ideile lui Gassendi în lucrarea:
“Expresia emoţiilor la om şi la animale”, în termenii evoluţiei comportamentului uman
din cel animal, făcând numeroase referiri la comportamentul afectiv al animalelor,
demonstrând, astfel, că afectivitatea, fie ea umană sau animală, se supune legilor
evoluţiei. Tot acum, termenul “etologie” se extinde şi la obiceiurile animale, fiind chiar
folosit prioritar în acest accept [32].
După concepţia evoluţionistă a lui Darwin, secolul XX a realizat progresele cele
mai însemnate în domeniul etologiei animale, atunci fiind formulate concepţiile
orientării ambientaliste, ilustrate prin trei teorii importante, privitoare la manifestările
psiho-comportamentale: teoria tropismelor a lui Loeb, conform căreia organismele se
4
orientează spontan spre un factor de mediu (lumină, căldură, energie etc.); teoria
reflexelor condiţionate a lui Pavlov, după care comportamentul animal este rezultatul
exercitării a două tipuri de reflexe: necondiţionate (înnăscute) şi condiţionate
(dobândite), sistemul nervos central fiind intermediarul între stimul şi reacţie;
behaviorismul lui Watson şi Skinner (avându-l ca precursor pe Thorndicke), care
atribuia comportamentul animalelor capacităţii lor de învăţare, respectând schema:
stimul – răspuns [33, 35].
Fondatorii etologiei moderne K. Lorenz şi N. Tinbergen, câştigătorii Premiului
Nobel pentru Medicină şi Fiziologie în 1973, au creat o nouă orientare în cadrul
disciplinei, impunând studierea comportamentului sub raport cauzal, ontogenetic,
adaptativ şi filogenetic, considerând comportamentul animal un ansamblu de reacţii
individuale care nu sunt exclusiv şi integral determinate de acţiuni reflexe, ci de factori
ereditari, fenotipici.
Etologia modernă a dezvoltat şi modalităţile de investigaţie şi de evaluare
etologică, alcătuind pentru fiecare specie o schemă comportamentală: etograma, ea
reprezentând cuantificarea calităţilor individuale, a aspectelor precum dispoziţiile,
capacitatea de adaptare a individului la factorii de mediu, performanţele la
antrenament, dresaj etc. Acest tip de schemă se alcătuieşte pentru anumite funcţii ale
organismului animal (de ex. pentru comportamentul ritualizat, alimentar, ludic, social
etc.), ajutând, mai ales în cazul animalelor de fermă, la evaluarea performanţelor unui
individ [35, 37, 105].
Spre deosebire de şcolile occidentale de etologie, şcoala românească este
deficitară sub aspectul comunicărilor făcute pe teme de comportament, fiind mai bine
reprezentată, în acest sens, la nivelul facultăţilor de biologie.
În cadrul Şcolii româneşti de medicină veterinară, Etologia şi Etopatologia sunt
incluse sub forma unor simple subcapitole, în cadrul disciplinelor de Fiziologie şi de
Patologia Reproducţiei şi Medicală. Din această cauză, şi lucrările fundamentale, cu
specific etologic veterinar, sunt puţine şi de dată relativ recentă.
Etopatologia, mai ales cea a animalelor de companie, este investigată asiduu în
Occident, începând să suscite, în ultimii ani, şi interesul practicienilor veterinari de la
noi, încercări timide asupra unor aspecte comportamentale deviate apărând în revistele
veterinare de profil [58, 80, 86, 112, 149].
Considerăm drept o eroare faptul că nu se acordă atenţia cuvenită, de către
profesioniştii veterinari, Etologiei şi Etopatologiei, deoarece stăpânirea modelelor de
comportare normală a animalelor de companie, precum şi a cunoaşterii abaterilor de la
normă ar contribui la reducerea abandonului animalelor printre proprietarii de câini şi ar
5
facilita o mai bună comunicare cu animalele de companie care, în zilele noastre, sunt
parte integrantă a familiilor de adopţie.
1.2. Incidenţa deviaţiilor comportamentale în populaţia canină
Modul de comportare “în familie” a animalelor de companie reprezintă o problemă
de interes, atât pentru proprietarii de câini, ei fiind primii “beneficiari” ai
comportamentului animalelor, cât şi pentru medicul veterinar, care trebuie să fie
familiarizat cu modelele de comportare normală, dar şi cu cele de comportare deviată
de la normă, pentru a putea discerne, atunci când este solicitat, cât este normal şi cât
reprezintă obicei deviat în purtarea animalului.
Câinii sunt mai des incriminaţi de dezvoltarea unor obiceiuri aberante în
statisticile privitoare la incidenţa comportamentului deviat la animalele de companie,
deoarece obiceiurile lor (agresivitatea, eliminarea dejecţiei în locuinţe, distrucţiile din
locuinţe, pe fondul unor situaţii de stres sau anxietate etc.) deranjează prin amploare şi
turnură pe proprietari. De multe ori, aceste obiceiuri nu evoluează singular, ele
putându-se asocia, literatura de specialitate citând frecvent cazuri de obiceiuri deviate
multiple: fobie la zgomote însoţită de anxietate sau de probleme de eliminare; anxietate
însoţită de deviaţii ale comportamentului maternal sau alimentar; agresivitate însoţită
de deviaţii ale comportamentului maternal etc. [16, 28].
Deşi literatura medical-veterinară românească nu oferă statistici referitoare la
frecvenţa deviaţiilor comportamentale în populaţia canină a ţării, literatura mondială
oferă suficiente date pentru a ne forma o opinie asupra evoluţiei manifestărilor
etopatologice şi asupra frecvenţei acestora la câine.
Proporţia diverselor comportamente aberante este diferită în funcţie de rasă,
vârstă, sex, serviciu etc., dar în prezentul capitol ne vom referi la frecvenţa şi ponderea
acestor probleme în general, cu o scurtă specificare asupra problemelor de
comportament induse de vârsta înaintată.
Date statistice asupra acestor deviaţii au apărut în literatura mondială încă din
deceniul al optulea al secolului trecut, pornind de la observaţii directe ale specialiştilor,
dar şi de la sesizări ale clientelei cabinetelor veterinare, privitoare la unele aspecte
anormale ale comportamentului animalelor proprii. Datele prezentate în continuare sunt
numai o infimă parte a datelor prezentate de literatura mondială de specialitate.
Voith (1981) citat de Overall [102] a semnalat, printre primii că cea mai frecventă
deviaţie comportamentală pe care a întâlnit-o în practică a fost agresivitatea, pe locul
6
doi situându-se anxietatea de separare, deşi nu a fost în măsură să comunice, la
vremea respectivă, date statistice.
Într-un studiu asupra comportamentului canin, iniţiat la “Animal Medical Center”
din New-York, pe 372 de câini, Borchelt [21] identifică prevalenţa aceluiaşi aspect,
agresivitatea canină, la 66% din câinii prezentaţi la clinică.
Prin chestionarea clienţilor clinicii sale asupra aspectelor particulare de
comportament ale câinilor de companie deţinuţi, Campbell [29] a comunicat
următoarele date: 87% din 1422 clienţi au punctat în chestionare una sau mai multe
probleme de comportament ale animalelor lor, cu o medie de 4,7 probleme per câine.
Săritul pe oameni a fost indicat de 37% din clienţi, iar lătratul şi cerşitul a fost indicat de
alţi 33%. Cea mai supărătoare problemă, indicată de proprietari, a fost murdărirea cu
dejecţii a locuinţei, identificată de 20% dintre clienţi. Agresivitatea canină a fost de
departe cea mai frecvent incriminată problemă de comportament, dar această afirmaţie
n-a fost suficient susţinută de date statistice.
Wright şi Nesserlote [138], luând în studiu 105 câini, în vârstă medie de 3,4 ani,
au comunicat date din care a reieşit că 90% dintre câinii studiaţi au arătat trei tipuri de
probleme deviaţionale: agresivitatea, reactivitatea exagerată la stimuli şi probleme
asociate separării de proprietar.
Un studiu statistic făcut asupra câinilor pacienţi ai “Edinburgh University School of
Veterinary Medicine” a comunicat că 1/5 din toţi câinii prezintă cel puţin o problemă de
comportament [6].
Mai mulţi cercetători comportamentalişti, amintiţi de Overall [102], au publicat în
“Animal Behavior Consultant Newsletter”, în 1987, date conform cărora agresiunea
canină este citată în 32% din cazuri, pe când problemele legate de eliminarea dejecţiei
în 19% din totalul raportărilor privitoare la deviaţiile comportamentale. Anxietatea a fost
incriminată în 15% din totalul cazurilor, distrugerea locuinţei în 11% (nu există însă
specificaţii conform cărora distrugerea locuinţei a fost asociată problemelor de
anxietate), fobiile au însumat 7,6% din cazuri, lătratul aberant 5,1% cazuri, probleme
mixte 10% din cazuri. De semnalat, însă, faptul că nici unul dintre cercetătorii care au
întocmit atare studii nu avea pregătire în domeniul medicinei veterinare.
Gary Landsberg [75], luând în studiu incidenţa deviaţiilor comportamentale ale
câinilor de companie, pe clientela a trei cabinete veterinare de practică privată, dintre
care unul în Canada şi două în Statele Unite, pe un număr de 743 de pacienţi, a
comunicat următoarele date: 59% dintre câini prezentau agresivitate, iar în cadrul
agresivităţii, cea mai bine reprezentată (62%) a fost agresivitatea de dominanţă, locul
doi şi trei fiind ocupat de agresiunea din frică şi agresiunea teritorială. După cazurile
studiate de Landsberg, 18% dintre clienţi au reclamat eliminarea dejecţiilor în locuri
7
nepotrivite, 14% distrugerile în locuinţă, 6% fobiile si frica, 6% excitabilitatea la stimuli
şi 5% lătratul inadecvat.
Acelaşi autor [76], opt ani mai târziu, a evaluat, într-un studiu, distribuţia
problemelor de comportament la animalele bătrâne, pe 44 de câini de companie, toţi în
vârstă de peste 9 ani. Unii dintre câini au manifestat probleme multiple de
comportament, datele comunicate fiind următoarele: 30% anxietate de separare, 26%
agresiune îndreptată înspre oameni, 23% murdărirea cu dejecţii a locuinţei, câte 19%
vocalizări şi fobie, 7% trezitul în timpul nopţii, 5% probleme compulsive şi 4%
agresiune asupra altor câini. Din statistica de mai sus se poate observa repartiţia
diferită a problemelor de comportament la vârstă înaintată, în care predomină
anxietatea de separare şi eliminarea defectuoasă a dejecţiei, faţă de cea a câinelui
adult, unde pare să predomine agresivitatea.
În acelaşi studiu, privitor la problemele de comportament geriatrice, efectuat pe
126 câini, cu vârste cuprinse între 11-16 ani, Landsberg comunică date conform cărora
cele mai frecvente deviaţii comportamentale la câine au fost: alterări ale ciclului veghe-
somn, schimbări în interacţiunea cu proprietarul, dezorientare, alterarea obiceiurilor de
eliminare a dejecţiei, manifestate la 45% dintre câinii de peste 11-12 ani şi la 86%
dintre cei cu vârste între 15-16 ani, restul aberaţiilor comportamentale indicând multiple
semne de disfuncţie cognitivă (13%); 50% dintre proprietarii câinilor de 16 ani au
raportat probleme multiple de comportament şi 7% dintre proprietarii de câini bătrâni
au punctat, astfel, şi alte categorii de deviaţii comportamentale ale câinilor lor, fără a fi
chestionaţi despre acestea de către medic.
Încercând o abordare statistică a problemelor de comportament, pe un număr de
50 de câini de companie întreţinuţi la bloc, prezentând toţi comportament deviat, într-un
cabinet veterinar din Bucureşti, unde-mi desfăşor activitatea [89], am comunicat într-un
studiu, prezentat cu ocazia unei sesiuni de comunicări ştiinţifice, următoarele date: cea
mai frecventă problemă de comportament a fost agresivitatea canină (72%), de diferite
tipuri; locul doi al deviaţiilor comportamentale a fost ocupat de anxietatea de separare
(19%); fobiile şi frica au fost identificate la 7% dintre câini, iar deviaţiile de
comportament privitoare la eliminarea dejecţiei au fost întâlnite la 2% dintre câinii luaţi
în studiu.
Studiul a mai cuprins date asupra proporţiei sexelor, apartenenţa raselor şi a
modului de întreţinere a animalelor implicate în studiu, a numărului de câini care au
luat lecţii de dresaj, din totalul cazurilor studiate. Cu aceeaşi ocazie, conchideam că
proprietarii de câini de la noi nu acordă suficientă atenţie problemelor de comportament
ale animalului favorit, agresivitatea animalelor din rasele mici fiind privită cu neglijenţă,
8
şi că, în general, puţini dintre proprietari se ocupă de înlăturarea comportamentului
indezirabil al câinelui lor.
9
1.3. Etiopatogeneza comportamentului deviat
Comportamentul (lat. cum portare) reprezintă ansamblul reacţiilor unei fiinţe
faţă de stimulii interni sau externi. El presupune o structură dinamică, ce integrează
diverse modalităţi de ripostă, exprimate prin manifestări comportamentale specifice sau
nespecifice, într-o situaţie dată. Comportamentul îndeplineşte, astfel, o funcţie
homeostazică, în relaţie cu adaptarea individului la mediu.
Evidenţierea comportamentului presupune, în toate cazurile, o motivaţie, o
trebuinţă, o atitudine a subiectului care să determine apariţia activităţii psihice ce
mediază acţiunile comportamentale. Motivaţia antrenează elemente cognitive,
perceptive sau temperamentale, justificând manifestările comportamentale ale
individului, ca răspuns la situaţiile-problemă apărute în mediul intern sau extern [32, 36,
51].
În acest context, deviaţia comportamentală reprezintă expresia dinamică a
interferenţei complexului de factori negativi, fie ei biologici, psihologici sau/şi sociali, ce
acţionează asupra psihicului canin, la un moment dat. Chiar dacă părerile privitoare la
“psihicul” animalelor sunt împărţite printre etologi, definiţia cuvântului
3
ne permite
abordarea unora dintre deviaţiile comportamentale întâlnite la câini în sensul admiterii
“psihismului” [92].
Fără îndoială, evaluarea problemelor comportamentale ale câinilor ca boli
psihice este discutabilă, dar, luând în calcul aspecte ca sindromul de hipersensibilitate-
hiperactivitate sau sindromul de privare senzorială, întâlnite în cadrul anxietăţii de
separare, cât şi formele de nevroze şi psihoze, acceptate şi la câine, le putem încadra
foarte corect în această categorie [26, 53, 70].
Boala psihică reprezintă un mod de adaptare aparte, inadecvată situaţiei,
diferită calitativ de adaptarea individului sănătos. Etiologia plurifactorială a îmbolnăvirii
psihicului explică, cel puţin parţial, şi complexitatea simptomatologică a cazuisticii
înregistrate la câini, în ultimele decenii.
Apariţia uneia sau a alteia dintre manifestări la câinele adult ţine, în principal,
de existenţa unei personalităţi premorbide, “teren” care favorizează, pe lângă alţi
factori, pe care-i vom discuta mai jos, instalarea devierii comportamentale [5, 69].
3
Psihic: sufletesc; proprietate a materiei superior organizate de a reflecta realitatea obiectivă; structură sufletească
proprie cuiva. (Dicţionar de neologisme, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966).
10
Natura tulburărilor comportamentale întâlnite la câini este variată, după factorii
etiopatogenetici, putându-se identifica deviaţii datorate atât dezechilibrelor
homeostaziei neuropsihice, tulburărilor dobândite ale comportamentului specific sau
însuşirii defectuoase a “educaţiei” (lecţiile de obedienţă faţă de proprietar) la vârstă
mică, cât şi tulburărilor asociate unor suferinţe organice [23, 40, 84]. În această idee,
vom şi trata problematica, în cele ce urmează.
1.3.1. Etiopatogeneza tulburărilor de comportament asociate
dezechilibrelor de integrare neuropsihică
Activitatea nervoasă superioară (ANS) este numitorul comun al tuturor
organismelor superioare manifestându-se, la aceeaşi specie, în mod identic, urmând
tipare ancestrale cu determinare genetică. Ea este bazată pe acte de asociere, dublate
de ansamblul reflexelor necondiţionate sau a celor câştigate, permiţând dobândirea de
noi conexiuni sinaptice interneuronale în cursul vieţii şi ducând astfel la căpătarea
experienţei cognitive individuale [5, 13, 37, 85].
Îmbolnăvirea creierului poate cauza modificări comportamentale, care pot varia
de la simpla emotivitate, până la starea de comă, în funcţie de natura leziunilor. Aria
encefalică responsabilă de manifestările comportamentale ale individului este cea a
sistemului limbic, arie ce include atât lobii frontali şi temporali ai telencefalului, cât şi o
parte a diencefalului. Sistemul limbic controlează obiceiurile psihice şi activităţile
motorii, coordonând activitatea sexuală, memoria şi emoţiile; de aceea, leziunile
sistemului limbic se pot manifesta prin schimbări de personalitate sau de obiceiuri,
permanente ori ca accese (de frică, de panică, de furie etc.).
Lobul frontal al telencefalului deţine un rol important în integrarea afectivităţii, în
special în partea sa anterioară. În mod corespunzător, lezarea bilaterală a lobilor
frontali determină modificări ale afectivităţii, schimbarea dispoziţiei, accentuarea
sexualităţii, uneori iritabilitate şi tendinţe impulsive, agresive, violente, iar alteori
labilitate, indiferenţă afectivă şi, mai rar, depresiune, tristeţe, anxietate. Aceasta nu
înseamnă însă că procesele afective au localizare strictă şi exclusivă în lobii frontali, ci
doar că aceştia au o participare importantă la realizarea lor. Într-adevăr, lezionarea
lobilor frontali nu aboleşte afectivitatea, dar alterează echilibrul afectiv şi adaptarea
efectivă la condiţiile de mediu. Caracterul modificărilor depinde de întinderea leziunilor,
de specia animală şi de timpul trecut de la producerea leziunii [39, 110, 121].
Cu alte cuvinte, deşi structurile superioare integrative ale afectivităţii aparţin
sistemului limbic şi neocortexului (neocortexul subordonând comportamentul afectiv
instinctual şi reflectarea subiectivă afectivă), funcţia psihică afectivă nu are o localizare
strict delimitată, tulburările ei putând fi produse de leziuni cu variate localizări corticale
11
şi subcorticale, precum şi de perturbări în metabolismul neurotransmiţătorilor
(mediatorii chimici sinaptici: serotonina, dopamina, colinesteraza etc.).
Activitatea nervoasă superioară, reflectată prin psihic, are două laturi
constitutive, comune atât omului, cât şi animalelor: latura obiectivă, exprimată prin
ansamblul reflexelor condiţionate, constituind comportamentul reflex condiţionat,
somatomotor şi vegetativ, şi latura subiectivă, exprimată prin ansamblul trăirilor
subiective, ca fapte de conştiinţă. Deşi latura subiectivă a ANS nu poate fi determinată
la animale de un observator extern, se poate presupune existenţa ei, prin extrapolarea
experienţei cognitive, proprii fiecărei fiinţe superioare. În schimb, procesele psihice ale
animalelor superioare pot fi apreciate obiectiv prin înregistrarea comportamentului cu
eventualele lui modificări care survin în urma perturbărilor de activitate a cortexului
encefalic [69, 86, 126].
Coabitarea strânsă cu omul a dezvoltat, în mod semnificativ, latura afectivă a
animalelor de companie, putându-se observa la acestea multe dintre următoarele
procese psihice: senzaţia, percepţia, reprezentarea, emoţia, afectul, sentimentul,
pasiunea, dispoziţia etc.
La om, psihopatiile reprezintă o dezvoltare dizarmonică a personalităţii, însă
astfel de fenomene pot fi înregistrate şi la câine, simptomele principale nefiind propriu-
zis psihotice (instabilitate psihică, dezechilibru, dizarmonie), deşi sunt evidente alte
manifestări ca: dispoziţii afective anormale, fluctuaţii în starea emoţională, rigiditate,
nesiguranţă, disproporţii înregistrate între intensitatea stimulilor şi a reacţiei sau
promptitudinii răspunsului, mai slaba capacitate de adaptare la situaţii noi a individului
(fapt prezentat mai pe larg în subcapitolul următor) [19, 22]. Predominanţa unuia sau a
altuia dintre aceste simptome permite clasificarea în diverse tipuri de sindroame
psihopatologice:
- fobiile sunt stări de teamă intensă, de frică, cu obiect bine precizat (zgomote, apă,
situaţii etc), putând avea la bază orice factor din experienţa de viaţă sau din
ambient, manifestându-se ca hiperestezii, cu reacţii disproporţionate la stimuli
banali [69, 116]. Ca manifestări tranzitorii apar în epilepsii, intoxicaţii acute sau în
encefalite [1, 10, 14, 25];
- anxietăţile presupun stări de frustrare, ce pot avea drept punct de plecare blocarea
conduitei motivante a animalului [123], consecinţele fiind divers ilustrate (distrucţii
ale locuinţei, eliminări necorespunzătoare ale excrementelor, vociferări, automutilări
etc.), cea mai expresivă, la câinii de companie, fiind anxietatea de separare [26, 34,
124];
12
- manifestările obsesiv-compulsive apar ca expresii tranzitorii în epilepsii, intoxicaţii
acute sau în encefalite, dar pot avea ca etiologie şi situaţii ce pot fi calificate drept
frustrante sau competitive [61, 99];
- isteria reprezintă un ansamblu de manifestări polimorfe, preponderent senzoriale şi
de funcţii vegetative, cu reversibilitate rapidă şi totală, având origine psihogenă,
emoţională şi chiar hormonală (gr. hystera: uter). Se manifestă la animalele
suferinde de epilepsie sau poate fi asociată în orice boală somatică, ce are caracter
general sau local, adăugând tabloului clinic al bolii simptome isterice [1, 13, 118];
- sindromul disfuncţiei cognitive ce poate apărea la câinii bătrâni, echivalentul
sindromului demenţial de la omul senil, ca un proces de destructurare şi deteriorare
a activităţii psihice şi exteriorizat prin modificări în comportamentul social, la
solicitări diverse de mediu. Este asociat, de regulă, unui proces degenerativ
encefalic [9, 31, 76].
Trăirile afective nu implică numai modificări ale funcţiei psihice, manifestate prin
comportament, ci şi alterări ale componentelor viscerale, motoare, endocrine,
respiratorii, tensionale etc., ce însoţesc manifestările comportamentale aberante [60,
66, 116].
1.3.2. Etiopatogeneza tulburărilor de comportament dobândite în timpul
dezvoltării sociale
În perioada “copilăriei”, câinii (ca toate fiinţele, de altfel) deprind viaţa socială în
mod esenţial, prin imitarea câinilor adulţi lângă care cresc şi în care manifestă
încredere. Pentru o dezvoltare socială normală, ei au nevoie de acest arbitraj
moderator al adulţilor, de la care să înveţe comportamentul specific. La vârsta
adolescenţei, sau chiar mai devreme la câinii de companie, perioadă numită şi de
socializare, mama se detaşează de pui, obligându-i să vină în contact şi cu alţi adulţi şi,
astfel, să înveţe să se comporte ei înşişi ca adulţi. În lipsa acestui fenomen se
prejudiciază maturizarea comportamentală a individului, cât şi căpătarea şi/sau
însuşirea conduitei sociale, de grup specific sau de convieţuire alături de oameni, a
viitorului câine adult, putând considera chiar că acesta este, în marea majoritate a
cazurilor, punctul de plecare în apariţia devierilor de comportament [2, 6, 41, 42].
Separarea precoce de mamă, chiar creşterea în absenţa mamei, de către om,
se reflectă într-o izolare socială şi senzorială, cu repercusiuni evidente asupra
comportamentului social. Îşi fac astfel apariţia, la câinele tânăr, manifestări impulsive
sau devastatoare, instalarea unui deficit de autocontrol, apariţia stărilor de anxietate în
absenţa unei prezenţe vii sau a proprietarului, atunci când căţelul este lăsat singur, pe
perioade variabile de timp [4, 41,129].
13
Sistematizând, trei sunt entităţile pe care căţelul, privat de suportul şi modelul
matern, le poate dezvolta: sindromul de hipersensibilitate-hiperactivitate, sindromul de
privare senzorială şi sindromul anxietăţii de separare.
Vom trata, sumar fiecare dintre aceste sindroame, insistând asupra
mecanismelor şi manifestărilor mai importante.
Sindromul hipersensibilitate-hiperactivitate reflectă, în general, deficienţele
în capacitatea adaptativă a individului, la situaţiile în care este implicat de-a lungul
vieţii. La baza acestui sindrom se poate afla o dereglare a sistemului dopaminergic
[116], responsabilă de comportamentul impulsiv şi devastator al căţelului, dar, în
acelaşi timp, nu este de neglijat nici componenta genetică (deşi n-a fost demonstrată
încă, se poate observa că acest sindrom apare, mai degrabă, la câinii din rasele de
vânătoare, indiferent de talie, extrem de agili şi la Labradori); factori secundari, cum ar
fi: vârsta redusă a mamelor la montă (ele însele deficitare în conduita socială potrivită,
pe care să le-o împărtăşească şi puilor), căţei supranumerari (mama neputându-se
ocupa de toţi căţeii din cuib), îngăduinţa exagerată a mamelor din diferite rase,
privitoare la activităţile puilor, toţi conlucrează în apariţia a astfel de cazuri.
Manifestările cele mai vizibile în cadrul acestui sindrom sunt hiperactivitatea
motorie, odată cu reducerea fazei de inhibiţie, marcată prin diminuarea severă a
timpului alocat odihnei, precum şi printr-un deficit global de autocontrol, ca reacţii
exagerate la diverşi stimuli. Considerând că într-o secvenţă comportamentală normală
există trei faze: faza apetitivă, faza consumatoare şi faza de oprire, câinii afectaţi de
acest sindrom se comportă ca şi când nu şi-ar fi însuşit a treia fază, cea de oprire [3, 8,
17, 85, 121].
Sindromul de privare senzorială îşi are etiologia în afectarea homeostaziei
senzoriale, rezultantă a fazei de socializare a căţelului. Aceasta se instalează încă de
la vârsta de trei săptămâni, durând până în jurul vârstei de trei-patru luni de viaţă. Ea
reflectă o discrepanţă totală între mediul de viaţă din perioda evolutivă ca pui
(hipostimulant) şi mediul de viaţă definitiv (hiperstimulant). Perturbarea informaţiei
senzoriale a căţelului determină o atrofie în conexiunile neuronale, rezultând, de aici,
perturbarea repertoriului comportamental specific.
Se disting trei faze morbide, constitutive, în componenţa acestui sindrom: fobia
ontogenă, anxietatea de privare şi stadiul depresiv; aceste trei stadii se instalează
progresiv. O frecvenţă mai ridicată a sindromului de privare a fost remarcată la rasele
Beauceron, Doberman, Bouvier de Flandra, precum şi la majoritatea raselor de talie
mică [23, 41].
Sindromul anxietăţii de separare îşi are originea în infantilismul
comportamental social, regăsit la câinele care nu-şi poate însuşi comportamentul de
14
adult, având la origine separarea precoce de mamă şi izolarea socială şi senzorială a
individului; căţelul conservă ataşamentul primar faţă de o fiinţă anume (om sau un alt
animal de companie) şi nu-şi poate forma ataşamentul de grup social. Absenţa
maturizării sociale împietează asupra autonomiei cognitive a câinelui, sindromul
instalându-se în perioada prepubertăţii, uneori persistând toată viaţa, dacă proprietarul
nu este informat în materie şi în măsură să corecteze aceste deficienţe.
In cadrul anxietăţii de separare se disting două stadii:
- stadiul productiv, caracterizat prin crize de anxietate, în timpul cărora se pot
observa vocalizări (urlete, lătrături), distrucţii în locuinţă (în special asupra
obiectelor aparţinând proprietarului), eliminarea dejecţiilor în locuinţă, în mod
intenţionat (deşi s-ar putea presupune în acest obicei şi o componentă a
comportamentului de marcare şi delimitare a teritoriului propriu);
- stadiul deficitar, în care caracteristică este anxietatea permanentă, fără
manifestările pomenite mai sus, dar al căror loc este luat de acte autodistructive
obsesivo-compulsive (lichomanie, ticul suptului etc.), ca activităţi de substituţie [26,
38, 42, 49].
Anxietatea de separare va fi descrisă mai pe larg în capitolul dedicat prezentării
deviaţiilor de comportament socioetologic.
1.3.3. Etiopatogeneza tulburărilor de comportament idiopatice,
simptomatice sau secundare unor boli neurologice
Bolile funcţionale şi organice ale sistemului nervos pot contribui, şi ele, la
modificarea obiceiurilor, îndeosebi a celor sociale. Dintre ele, encefalopatiile pot avea
la bază varii intervenţii ale unor factori externi: fizici (mecanici, termici), chimici
(minerale şi substanţe organice, cu efecte carenţiale, toxice sau alergice), biologici
(virusuri, bacterii, paraziţi, ciuperci sau produşi ai acestora, cu efecte infecţioase toxice
sau alergice) ş.a. sau ale unor factori interni: psihogeni (mai importanţi la om, decât la
animale) circulatori (hemoragii, infarctizări, tulburări de hemodinamică), respiratori
(hipoxie de ordin respirator sau cardiac), mecanice (tumori, chişti, hidrocefalie),
metabolici (dismetabolii sistemice ale sistemului nervos sau/şi ale altor organe),
malformaţii congenitale (cu sau fără determinism genetic), endocrine (disfuncţii
hormonale) etc. Intervin rareori disfuncţiuni sau leziuni neuromedulare sau de trunchiuri
nervoase ori receptori în determinismul etopatologic [14, 33, 34, 54].
Leziunile neurologice pot fi distructive, iritative sau generatoare de stimulări
excesive ale structurilor sistemului nervos. Cel mai frecvent întâlnite sunt leziunile
distructive, la rândul lor manifestate sub două forme: suprimări de acte integrative
(obiective - acte reflexe şi subiective - fapte de cunoştinţă, îndeosebi exagerări de
15
mobilitate) şi forme denotând hiperactivitate de tip psihonevrotic. Şi unele şi celelalte
pot fi definitive sau tranzitorii.
Tulburările comportamentale datorate encefalopatiilor pot lua aspectul unor
schimbări de personalitate, prurit şi automutilare, hiperkinezii, “prinderea muştelor”,
tulburări ale ciclurilor de somn cu trezire şi eliminare a dejecţiilor. Vom specifica, pe
scurt, natura unora dintre tulburările enumerate mai sus [1, 13, 85, 141].
Atacurile agresive neprovocate, în cadrul cărora se pot cita trei entităţi
morbide: sindromul furiei; sindromul dezorientării agresive la trezirea din somn;
sindromul agresiunii în urma căderii mentale. Toate aceste manifestări, a căror
etiologie nu se cunoaşte, au drept caracteristică episoadele de agresiune idiopatică
severă [97, 108].
Pruritul şi automutilarea sunt, rareori, expresia dermatozelor psihogene,
apărute în absenţa oricărei leziuni, doar ca urmare a plictiselii sau a anxietăţii; obişnuit
sunt manifestări de dermatite, parazitism şi prurit esenţial etc. În categoria
dermatozelor psihogene pot fi încadrate cele secundare: lichomania, inclusiv
dermatitele acrale de lins, sugerea flancului sau muşcatul cozii (atunci când nu se
datorează episoadelor subepileptice).
Hiperkineziile sunt descrise de Corson [38] la câinii superreactivi, dificil de
antrenat, neresponsivi la tranchilizante (dar care răspund la amfetamine), care prezintă
şi alte anomalii neurofiziologice (hipersenzitivitate alimentară, alterări în sistemul
neurotansmiţătorilor).
“Prinsul muştelor”, menţionat doar la o varietate de rase, se manifestă uneori
în episoade de anxietate sau halucinaţii vizuale [30].
Tulburările de somn se pot referi la episoadele de narcolepsie, nevoie
irezistibilă de somn, eventual cu perioade scurte şi abrupte de slăbiciune musculară,
precedate de excitaţie, deşi animalul pare conştient; cauzele pot fi diverse leziuni, din
perioada perinatală sau de mai târziu [13, 85].
Obiceiurile de eliminare aberante pot avea un fundament organic, dar şi
psihonevrotic. Când este incriminată numai urinarea necorespunzătoare poate fi vorba
doar de o componentă învăţată, deprinsă în urma evoluţiei unei boli, care s-a
manifestat, printre altele, şi prin astfel de semne. Pentru incontinenţa urinară şi de
defecare, originea deviaţiei este mai frecvent medulară sau endocrino-vegetativă.
Bolile inflamatorii ale organelor zonei lombare şi pelvine (enteritele, colitele, nefritele,
uretritele, cistitele, vaginitele etc.), toate pot determina şi deviaţii de eliminare a
dejecţiei [87, 100, 141].
16
Cauzele neurologice ale incontinenţei urinare pot imprima, între altele,
dissinergia vezico-sfincteriană
4
, lissencefalia
5
, alteori paralizia medulară, vagotonia
pelvină ş.a. Ureterele ectopice se observă, uneori, la femelele tinere, malformaţia fiind
de natură congenitală [110]. Şi în urma unor intervenţii chirugicale asupra organelor din
zona pelvină (ovariectomia, cistotomia, uretrostomia perineala etc) se poate instala
incontinenţa urinară, ca urmare a distrugerii filetelor nervoase ale zonei sau a formării
aderenţelor pelvine. Incontinenţa urinară aparută ca urmare a ovario-histerectomiei,
dependentă de nivelul estrogenilor, are exclusiv determinare hormonală, mai frecventă
la rasele de vânătoare şi la rasele grele [90].
Incontinenţa fecală poate fi reflexă în caz de “colon iritabil”, dependentă de
disfuncţia cognitivă din demenţa senilă, ca şi de eventuala retardare mintală la
animalele care nu pot învăţa să defece afară sau doar traumatică (hernia perineală,
traumatismele zonei anale) [76].
Putem concluziona, în urma prezentării de mai sus, că natura deviaţiilor de
comportament socio-etologic la câinii de companie este extrem de variată. De aceea,
stabilirea unui diagnostic de certitudine este aşa de anevoioasă, implicând mult
discernământ şi pricepere din partea clinicianului comportamentalist.
În cele ce urmează vom prezenta, pe scurt, care sunt principalele deviaţii
comportamentale de la câini, cu care clinicianul se confruntă cel mai frecvent în
practică.
4
Dissinergia reflexă: nesincronizarea mecanismelor de eliminare între musculatura detrusoare si sfincterul vezical
extern, ca urmare a incompetenţei sfincterului, vezica urinară golindu-se automat când atinge starea de plenitudine.
5
Lissencefalia: absenţa circumvoluţiunilor cerebrocorticale.