3
cu imperativul acestora – celeritatea
3
. Acest lucru a impus, o dată cu trecerea anilor, si
dinamizarea vieţii economice printr-o standardizare a conţinutului contractelor.
3
Celeritate = iuteală, repeziciune, viteză, rapiditate, sursa DEX, editura Univers Enciclopedic, 1999
4
CAPITOLUL I. NOŢIUNE ŞI CARACTERE JURIDICE ALE
CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ
I.1. Consideraţii generale privind contractul de vânzare-cumpărare comercială.
Vânzarea-cumpărarea este o operaţie comercială care inlesneşte şi face posibil schimbul
de mărfuri.
4
Aspectele generale ale contractului de vânzare-cumpărare referitoare la încheierea,
executarea, desfiinţarea acestuia sunt reglementate de Codul civil – art. 1294-1404, care
constituie un izvor de drept semnificativ şi în materia vânzării-cumpărării comerciale.
Codul comercial cuprinde numai aspectele specifice contractului de vânzare-cumpărare;
astfel art 60-73, cuprinde dispoziţii cu privire la : preţul vânzării, transferul dreptului de
proprietate asupra lucrului vandut şi al riscurilor, consecinţele nerespectării obligaţiilor, etc.
Prin urmare, contractulului comercial de vânzare-cumpărare i se vor aplica dispoziţiile
Codului comercial completate cu cele ale Codului civil. Ca întindere a reglementării, este
cel mai detaliat contract din Codul civil, iar ca utilizare, în sfera activităţii comerciale este
cel mai răspândit, deoarece constituie principalul instrumentul juridic prin care se realizează
circulaţia marfurilor. În plus, în enumerarea legală a faptelor de comerţ
5
, realizată de art 3 C
com., vânzarea-cumpărarea de mărfuri figurează pe primul loc; ceea ce a condus ca în
doctrina juridică să se formuleze aprecierea, în acest context, că “întregul comerţ se reazamă
pe vanzare.”
4
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, „Drept comercial. Curs universitar”, editura All Beck, editia 3,
Bucuresti, 2004, p 365
5
Exemple de acte juridice de comert prevazute in art 3 C com.: - circulatia marfurilor se realizeaza pe calea unei
vanzari-cumparari comerciale; - intreprinderile de transport fac posibila tocmai aceasta circulatie, dupa ce in prealabil a
fost incheiat un contract de vanzare-cumparare; - intreprinderile de asigurare garanteaza realizarea echivalentului
marfurilor vandute, daca au fost distruse in caz de forta majora; - intreprinderile de banca finantează schimbul prin
intermediul operaţiunilor de credit, punând la dispoziţie fondurile necesare cumpărătorului sau vânzătorului.etc.
5
I.2. Noţiune
În lipsa unei definiţii proprii, prevăzută de Codul com., definim vânzarea-cumpărarea
comercială, pornind de la prevederile art 1294 Cod civil, ca fiind acordul de voinţă prin care
una dintre părţi numită vânzător, transmite celeilalte părţi numită cumpărător, proprietatea
unui bun, în schimbul unei sume de bani, numita preţ. La această definiţie trebuie adăugată
trăsătura specifică contractului de vânzare-cumpărare comercială – comercialitatea – care o
individualizează în raport cu vânzarea –cumpărarea civilă .
I.3. Comercialitatea contractului de vânzare –cumpărare.
Vânzarea – cumpărarea comercială este o verigă în lanţul producţiei şi al schimbului de
mărfuri şi produse în drumul lor de la producător la consumator sau în cadrul producţiei
însăşi. Ea este unul dintre principalele instrumente juridice care pun la dispoziţia
întreprinderilor materia primă necesară. Cumpărătorul comercial cumpără pentru a revinde
consumatorilor sau unui alt intermediar (in comerţul cu ridicata) sau pentru a supune bunul
cumpărat unei transformări în noi produse (dacă este industriaş).
Vânzarea – cumpărarea comercială este prevăzută in art.3 pct 1 si 2
6
şi delimitată de
vânzarea – cumpărarea civilă, in art.5 C com. Astfel, pentru a avea caracter comercial
operaţiunea de vânzare-cumpărare trebuie :
a) Să aibă drept obiect numai bunuri mobile, mărfuri sau producte
7
, sau obligaţiuni ale
statului, titluri de credit după expresia art 3 C com., spre deosebire de vânzarea civilă
care poate avea drept obiect şi bunuri imobile. Bunurile ce formează obiectul
contractului pot fi vândute în forma în care au fost cumpărate sau după ce au suferit
transformări (fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, potrivit art 3
pct.1).
6
Art 3 pct 1 şi 2 precizează : “Legea consideră că fapte de comerţ : cumpărările de producte sau mărfuri spre a se
revinde (…); asemenea şi cumpărarea de obligaţiuni ale statului, spre a se revinde (…);vânzările de
producte(…)închirierile de mărfuri(…)când vor fi cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere.”
7
În literatura juridică s-a precizat că noţiunea de producte, în dreptul comercial este mai largă decât cea din dreptul
civil, deoarece desemnează produsele naturale ale pământului, care se obţin prin cultura sau exploatare
directa(cereale,legume, lemne), precum şi produsele animalelor (lapte, lâna).Noţiunea de producte în dreptul comercial
se apropie de noţiunea de fructe naturale, folosită în dreptul civil.
6
În concepţia Codului comercial, vânzarea-cumpărarea comercială nu poate avea ca
obiect bunurile imobile, chiar dacă cumpărarea acestora se face în scop de revânzare.
8
Dacă înainte operaţiunile respective erau supuse legislaţiei civile (legiuitorul vroia să
protejeze bunurile cu valoarea cea mai mare, considerate a fi bunurile imobile), acum
sunt supuse legii comerciale
9
prin includerea imobilelor în sfera fondului de comerţ.
10
b) Pentru cumpărător, operaţia trebuie să aibă caracter de interpunere în schimbul
bunurilor – element care lipseşte vânzării-cumpărării civile – adică să fie realizată în
scop de revânzare sau închiriere, intenţie ce trebuie să îndeplinească trei condiţii;
ξ Trebuie să existe în momentul dobândirii bunului. Ceea ce contează, deci, este
intenţia iniţială şi nu cea născută eventual spontan, ulterior.
ξ Trebuie să fie adusă la cunoştinţă vânzătorului (printr-o manifestare de voinţă
expresă care rezultă din mijloace de probă comerciale – facturi de exemplu) ,
sau să rezulte fără echivoc, din împrejurările actului(în felul acesta vânzătorul
nu va avea surpriza de a i se aplica legea comercială).
ξ Să poarte , în principal, asupra obiectului cumpărat. Daca acesta devine un
element secundar fată de obiectul ce se va vinde şi căruia îi va fi integrat – de
exemplu cumpărarea de saci pentru a fi vânduţi, umpluţi cu produse proprii
sau cumpărarea pânză şi culori pentru pictori – în virtutea regulei accesorium
sequitur principalem – accesoriul urmează principalul
11
– vânzarea va avea
caracter civil.
Delimitarea vânzării-cumpărării comerciale de cea civilă este intărită de dispoziţiile
art.5 C com. Care conţin un criteriu negativ privind comercialitatea astfel:
În privinţa obiectului operaţiunii: “actele de vânzare a productelor pe care
proprietarul sau cultivatorul le realizează de pe pământul său ori, cultivat de
acesta“, sunt acte juridice civile.
În privinţa intenţiei de revânzare, absenţa acesteia în momentul cumpărării
echivalează cu lipsa scopului de a obţine profit „Nu se poate considera ca fapt de
comerţ cumpărarea de producte sau de marfuri ce s-ar face pentru uzul sau
consumaţiunea cumpărătorului, ori a familiei; de asemenea, revânzarea acestor
8
A existat o Ordonanţă de Guvern nr 3 din 21 ian.2000 privind organizarea activităţilor agenţilor imobiliari, dar prin
legea 581 din 22 dec.2003 a fost respinsă.
9
Monna-Lisa Belu Magdo,”Contracte comerciale”, editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, p 22.
10
Fondul de comerţ se confundă, din punct de vedere economic, cu patrimoniul comercial; cu alte cuvinte este vorba de
complexul de bunuri şi drepturi puse de comerciant în serviciul exerciţiului de bază ale producţiei.
11
Accesoriul va adopta regimul juridic al principalului, în acest caz, Codul civil.
7
bunuri”(pentru că intenţia iniţială nu a fost de revânzare ci de utilizare a bunului
de catre cumpărători).
În doctrina juridică, s-a arătat că succesiunea cronologică a celor două operaţii, de
cumpărare şi de vânzare, legate prin intenţie, este necesară pentru ca vânzarea-cumpărarea
ca operaţiune să se transpună din planul dreptului civil în acela al dreptului comercial.
Această succesiune, nu trebuie însă înţeleasă în sens strict cronologic. Astfel, trebuie
socotite ca având natură comerciala şi operaţiunile care constau într-o vânzare de titluri sau
alte bunuri, pe care vânzătorul nu le are încă, dar pe care le va dobândi, mai înainte de
termenul predării lor cumpărătorului, la un preţ mai redus decât acela cu care el le vinde
12
.
De asemenea, transmiterea proprietăţii nefiind de esenţa ci de natura contractului de
vânzare-cumpărare, urmează a se califica vânzare-cumpărare şi contractul prin care, în
schimbul unui preţ, se transmite un alt drept, decât cel de proprietate. Astfel se poate
transmite: un drept real (drept de uzufruct – art. 1534 C.civ), un drept de creanţa şi alte
drepturi încorporale (art. 1391 C. civ. şi art 1392 C. Civ.), o universalitate juridica (o
moştenire, art. 1399 C.civ.), un drept litigios (art. 1402 C. Civ.), anumite elemente
încorporale ale fondului de comerţ (emblema, drepturile de proprietate industrială etc.).
Nu pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare :
¾ Drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu);
¾ Drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (dreptul real de uz, dreptul de
abitaţie al soţului supravieţuitor);
¾ Drepturile intuitu personae (de exemplu dreptul la pensie, dreptul la intreţinere).
12
I.L.Georgescu, I. Băcanu, „Drept comercial român”, editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p 128