4
necesitatea creării unui cadru juridic favorabil constituirii şi funcţionării societăţilor
comerciale care ar spori eficienţa activităţilor de întreprinzător.
O cunoaştere aprofundată a statutului societăţii comerciale, în general, şi a
societăţii în comandită în special, este o necesitate deoarece, ea contribuie la o
aplicare corespunzătoare a normelor legale, în cadrul statului de drept. Totodată, ea
poate fi de mare folos în acţiunea de perfecţionare a reglementării legale, în
conformitate cu realităţile economice în continuă mişcare, în perioada tranziţiei de la
economia planificată la economia de piaţă liberă.
Într-adevăr, societăţile comerciale sunt principalii participanţi la producţia şi
circulaţia mărfurilor şi de aici necesitatea cunoaşterii şi lămuririi tuturor aspectelor
legate de constituirea, organizarea şi funcţionarea lor, de aceea, fiecare nouă
elaborare teoretică privitoare la societatea în comandită, este binevenită şi fiecare
nouă opinie exprimată cu referire la diversele aspecte ale problematicii specifice
acestui domeniu trebuie luată în considerare.
În acest context a fost elaborată şi lucrarea de faţă, concepută ca o sinteză a
vastei problematici a societăţii în comandită, fără a intra în miezul dicuţiilor teoretice
şi a prezenta exhaustiv şi în mod critic toate aspectele actuale rezultate din evoluţia
istorică a acestui domeniu de mare interes sub raport ştiinţific şi practic.
Actualitatea temei investigate. Alegerea temei a fost dictată de locul pe care
îl ocupă societatea în comandită în sistemul juridic naţional, de importanţa acesteia în
ascensiunea economică a ţării. Apariţia persoanelor juridice de drept privat în R.M., a
fost condiţionată de reabilitarea proprietăţii private şi de liberalizare a economiei.
Apărută după 1990, legislaţia societăţilor comerciale e constituită din reglementări
fragmentare în condiţiile unor transformări vertiginoase în economie, instabilităţi
politice, concurenţei dintre interesele de ramură şi cele de grup nu putea să nu sufere
de superficialitate, indeterminism, reglementări contradictorii, lacune.
Actualitatea temei de cercetare este condiţionată de faptul că societăţile
comerciale sunt cele mai multe la număr dintre persoanele juridice şi că ele
administrează valori patrimoniale enorme, ele fiind principalii participanţi la viaţa
5
economică. În aceste condiţii, e foarte necesară efectuarea unei analize a textelor de
lege şi evidenţierea discordanţelor, lacunelor, impreciziilor pentru a soluţiona
contradicţiile existente şi a interpreta creativ legea, ceea ce ar permite aplicarea ei
justă şi uniformă.
Scopul lucrării constă în analiza relementărilor juridice în ceea ce priveşte
definirea societăţii în comandită, constituirea şi înregistrarea acesteia, elucidarea
problemelor care apar în legătură cu aplicarea Codului civil şi depăşirea
discordanţelor dintre acesta şi alte acte legislative. În procesul de efectuare a lucrării
ne-am călăuzit de următoarele sarcini:
ξ definirea şi conceptualizarea societăţii în comandită, delimitarea acesteia
de alte societăţi comerciale şi clasificarea societăţii după diferite criterii;
ξ identificarea categoriilor de persoane care pot constitui societăţi în
comandită; prezenţa în structura societăţii a două categorii de asociaţi –
comanditaţii şi comanditarii;
ξ analiza actului de constituire a societăţii în comandită, cu evidenţierea
caracterelor juridice, a condiţiilor de fond şi de formă, precum şi al
conţinutului acestuia;
ξ analiza modului de formare a capitalului social prin vărsarea aportului de
către fondatori;
ξ analiza procedurii de înregistrare a societăţii în comandită;
ξ încetarea activităţii societăţii în comandită fie prin dizolvarea fie prin
reorganizare.
Lucrarea nu este concepută cu pretenţia unei tratări exhaustive a problematicii
societăţii în comandită. Este, însă, o încercare de clarificare a statutului juridic
aferent, de precizare a drepturilor şi obligaţiilor şi răspunderea asociaţilor, de
eliminare a unor confuzii şi interpretări greşite ale legii, toate acestea avînd la bază o
exegeză şi o critică a legislaţiei noastre, a unor soluţii jurisprudenţiale naţionale sau
străine, făcînd dese comparaţii cu legislaţia franceză, română, germană, rusă. Ideea a
fost ca, în măsura în care este posibil, această lucrare să contribuie, ca sursă de
6
informaţie monografică, la o mai bună înţelegere şi aplicare practică a statutului
juridic analizat.
Metode şi procedee de lucru. În lucrarea dată am utilizat metoda logicii
formale de interpretare a noţiunilor juridice precum şi metoda analizei comparative
prin comparaţia diferitor acte normative naţionale, a textelor din legislaţia R.M., cu
cele din legislaţia altor ţări (în special a României şi a Rusiei). Am folosit metoda
analitică în privinţa diferitor fenomene juridice ce privesc conceptul şi natura juridică
a societăţii în comandită, tipurile acesteia şi ordinea de constituire a ei. În procesul
investigaţiilor făcute în scopul elaborării lucrării, s-a studiat actele normative ale
R.M., dintre care se reţin: Codul civil, Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, Legea cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi
organizaţiilor, precum şi lucrările cercetătorilor autohtoni: Roşca N., Lazăr T.,
Chiriac A., a autorilor români (Cărpenaru S.D., Căpăţână O., Volonciu M., Turcu I.,
Pătulea V., Motica R., Florescu D.) şi a unor autori ruşi.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Prin prezenta lucrare, s-a
încercat şi o analiză, pe baza sistematizării normelor legale şi a interpretării creative a
fenomenelor juridice, procesul de creare a societăţii în comandită – subiect de drept.
Am tratat societatea în comandită ca pe rezultatul manifestării de voinţă a două sau
mai multor persoane exteriorizată în actul de constituire, căreia prin înregistrare de
stat i se atribuie personalitate juridică, voinţa fondatorilor exprimată în modul stabilit
de actele normative, reprezentînd nucleul care generează apariţia şi menţine existenţa
societăţii.
Lucrarea îşi propune cunoaşterea aprofundată a conceptului de societate în
comandită şi a ordinii de constituire, funcţionare şi încetarea activităţii acesteia, ceea
ce va contribui, substanţial la o aplicare corespunzătoare a normelor legale, ceea ce
poate fi foarte util în acţiunea de perfecţionare a reglementărilor legale în
conformitate cu realităţile economice aflate într-o continuă mişcare.
7
Lucrarea este structurată în patru capitole, divizate în paragrafe şi
subparagrafe. În capitolul I este elucidat conceptul societăţii în comandită, evoluţia
istorică a acestei forme de organizare a activităţii comerciale, natura juridică a
acesteia, delimitarea noţiunii de societate comercială de alte noţiuni similare,
evidenţierea tipurilor de societate în comandită.
Capitolul II priveşte aspectele privind ordinea de constituire a societăţilor
comerciale: indicarea categoriilor de persoane care pot fi fondatori ai societăţii şi
persoanele care nu pot avea această calitate, caracterizarea actului constitutiv, cu
elucidarea condiţiilor de fond şi de formă şi a consecinţelor nerespectării lor,
descrierea particularităţilor de formare a capitalului social, procedura înregistrării –
ca act de atribuire a personalităţii juridice, cu referiri la organul competent să
înregistreze societatea comercială, actele necesare pentru ca societatea să fie
înregistrată.
Capitolul al III-lea relevă nemijlocit funcţionarea societăţii în comandită, cu
referiri la organul suprem de conducere şi la organul executiv, precum şi drepturile şi
obligaţiile asociaţilor şi aspecte de drept comparat.
În capitolul IV, am analizat încetarea activităţii societăţii în comandită şi
efectele ce decurg din aceasta.
8
Capitolul I: Noţiuni generale privind societatea în
comandită
§1 Istoricul apariţiei societăţii în comandită
Abreviativ, se afirmă adesea că societatea comercială este o formă de
organizare a întreprinderii. Această prezentare sumară, cu accent pe latura
economică, fără să fie eronată, trebuie întregită. Completările se impun, deoarece
noţiunea de societate comercială a suferit în paralel cu prefaceri ale statutului juridic
transformări care i-au îmbogăţit şi reconfigurat înţelesul.
Variatele tipuri de societăţi comerciale consacrate de legislaţie, au vîrste
diferite, pe fondul original grefîndu-se mutaţii şi novele succesive în decursul
veacurilor. În funcţie de criteriul istoric, deosebim specia de entităţi colective
tradiţionale (Societăţi în nume colectiv), formele de organizare intermediare
(Societăţile în comandită) şi în fine structurile moderne, precum Societatea pe acţiuni
şi Societatea cu răspundere limitată.
9
Prototipul originar îl constituie societatea civilă, fără personalitate juridică,
provenită din dreptul roman. Din acest tip de asociere, bazată pe indiviziunea dintre
membri, derivă în linie directă Societatea în nume colectiv de mai tîrziu, care a
conservat multe dintre caracteristicile ancestrale, justificînd aprecierea că, în esenţă
„reprezintă evul antic”.
În ordine cronologică, perioada prerenascentistă cunoaşte cele dintîi societăţi în
comandită, despre care s-a afirmat că „reprezintă evul mediu”[21, pg. 31].
Deci, societatea în comandită a apărut în Evul mediu, de geneza ei fiind legată
cucerirea personalităţii juridice a societăţii comerciale[50, pg.146]. Ea a fost
imaginată ca un instrument juridic menit să contracareze rigorile dreptului canonic
care a instituit interdicţia pentru deţinătorii de capitaluri (clerici, nobili şi militari) de
a acorda împrumuturi cu dobînzi şi, totodată, apt să dea satisfacţie acelora care,
animaţi de pasiunea pentru comerţ, dar şi de dorinţa de aventură, nu se puteau implica
în afaceri comerciale din lipsa mijloacelor financiare necesare într-un asemenea scop.
Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată un statut social
care nu le permitea să exercite profesiunea de comerciant. Trebuia deci găsit un
artificiu juridic care, pe de o parte, să servească la ocolirea interdicţiei privind
acordarea de împrumuturi cu dobîndă, instituită şi sancţionată sever de dreptul
canonic, iar pe de altă parte, să permită posesorilor de capital, cărora statutul social
nu le permitea să se implice în afaceri comerciale, să-şi poată plasa eficient
disponibilul de capital în operaţiuni comerciale aducătoare de profit.
Şi acest artificiu a fost găsit prin reglementarea legală a societăţii în comandită,
de specificul căreia sunt cele două categorii de asociaţi – comanditaţii şi comanditarii
– care o compun[24, pg. 281].
Este astăzi admis aproape unanim că societatea în comandită descinde din
contractul de comenda, contract de drept maritim, el însuşi după unii derivat din
contractul de împrumut maritim (nauticum foenus)[17, pg. 334].
Prin acest contract capitalistul remitea fonduri căpitanului unui vas, stipulînd
că în caz de ajungere în bună stare la portul de destinaţiune, capitalistul va avea
10
dreptul la o parte din beneficiul realizat, cîştig numit „folos maritim”, peste capitalul
datorat.
În cazul cînd ar fi intervenit o nenorocire care a împiedicat vasul să ajungă la
destinaţie, chiar capitalul era pierdut, căpitanul nefiind obligat a-l restitui.
În contractul din dreptul roman, juriştii văd originea mai multor instituţiuni ale
dreptului comercial: împrumutul maritim denumit „pret-a la grosse aventure”;
contractul de asigurare din moment ce suma nu este restituită de căpitan în caz de
sinistru, capitalistul joacă rolul de asigurator; asociaţia în participaţiune. Căpitanul
vasului este gerantul asociatului.
În sfîrşit, în foenus nauticum , se găseşte originea societăţii în comandită, însă
fiindcă acest contract era ocult, a trebuit să intervină o schimbare care să impuie
publicitatea lui şi, această prefacre s-a făcut în republicile italiene din Evul mediu ca,
Genua, Veneţia, etc.
Din practica acestui contract în dreptul maritim, a trecut în comerţul terestru.
Pentru comerciant acest contract are rezultatul avantajos de a nu obliga la restituirea
capitalului în cazul cînd afacerile societăţii ar da rezultate rele.
Dacă s-ar fi realizat un împrumut de către societate, ar fi fost obligată
societatea la restituire şi asociaţii în nume, indiferent de soarta afacerilor
societăţii[45, pg. 80]. Este însă de observat că aceste combinaţii serveau spre a masca
operaţiuni speculative făcute de persoane care nu puteau face comerţ fără a deroga de
la rangul lor, dacă s-ar fi ştiut că se dădeau la asemenea speculaţii: nobili, preoţi,
magistraţi, avocaţi..., cărora le era interzis de a face comerţ[35, pg. 182].
O opinie rămasă aproape izolată, face să discindă societatea în comandită chiar
din societatea în nume colectiv, prin diferenţierea responsabilităţii dedusă din
amestecul în afacerile sociale (de pildă, într-o comunitate de ordin succesoral, unii
din moştenitori, fără aptitudini comerciale, au lăsat grija conducerii afacerilor sociale
în sarcina celorlalţi, în schimbul limitării responsabilităţii lor). Această teză,
seducătoare prin logica aparenţelor apare mai mult teoretică decît efectiv reală.
Oricare ar fi originea sa, societatea în comandită a fost recunoscută şi reglementată în
11
Franţa prin Ordonanţa lui Colbert din 1673, care i-a şi dat denumirea consacrată
astăzi. Codul lui Napoleon din 1808, nu a făcut decît să reproducă dispoziţiunile
Ordonanţei şi să le difuzeze în toate ţările civilizate ale veacului al XIX-lea[17, pg.
335].
Înfloritoare în sec. XVII-XVIII, societatea în comandită se află acum în
evident declin, dar continuă să prezinte o utilitate de netăgăduit pentru asocierea între
comerciantul profesionist, înzestrat cu energie şi fler comercial dar lipsit de capital şi,
deţinătorul de fonduri, care doreşte să le fructifice dar nu posedă priceperea necesară
pentru a exercita o activitate comercială ori nu are timpul necesar pentru a se ocupa
de comerţ. De asemenea, această formă de societate comercială convine
inventatorului care are nevoie de concursul unei persoane pentru a-i pune la
dispoziţie fondurile necesare aplicării şi valorificării creaţiei sale[49, pg. 428].
Există o literatură extrem de variată asupra evoluţiei acestei instituţiuni.
Unii autori[30, pg. 99], consideră că societatea în comandită s-a născut din
necesitatea de a evita efectele caracterului personal al societăţii în nume colectiv, din
necesitatea de a-i mări potenţialul ei material fără a atrage însă după sine,
responsabiliatea nemărginită a unora dintre asociaţi, din necesitatea de a sustrage pe
unii din aceşti asociaţi calităţii şi obligaţiunilor de comerciant.
Un studiu iar foarte interesant de menţionat este acel al autorului italian
Arcangeli „La societa in accomandita semplice” (1903). Citatul autor susţine că
societatea în comandită ar fi o ramificaţie a societăţii în nume colectiv, iar nu o formă
nouă de sine stătătoare. Comandita ar fi rezultat dintr-o deformare a societăţii în
nume colectiv, în sensul că asociaţii şi-ar fi limitat responsabilitatea lor la partea
socială[idem].
Societăţile în comandită devin subiecte reale ale circuitului social în Italia
evului mediu. Se consideră, că una din primele datări despre societatea în comandită
se atribuie anului 976 fiind înregistrată la Veneţia.
În Veneţia, asociaţiile de negustori se numeau „colleganza”, iar în Genua –
„societas maris” sau „comenda”. Într-o formă simplificată „compania” includea doi
12
participanţi. Unul investea capital şi se numea „rămas” (stans), deoarece nu participa
la nici o operaţiune de comerţ. Celălalt numindu-se „tractator”, iniţial nu investea nici
un capital, dar el era cel care se ocupa de comerţ. Veniturile se împărţeau după
realizarea mărfii şi erau strict determinate – „stans” primea 75%, iar „tractator”,
25%[60, pg. 137 ].
Ideea forţă care a fundamentat şi, totodată care a dominat dintotdeauna
societatea în comandită, a fost încrederea comanditarilor în corectitudinea
comanditaţilor.
Într-adevăr, acest tip de societate comercială se bazează pe încredere –
comanditarii care au bani şi vor să-i investească fără să rişte o răspundere nelimitată,
încredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar au
iniţiativă şi vor să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii de
beneficii[24, pg. 282].
Reglementarea în dreptul modern a societăţii în comandită a fost aspru criticată
în doctrină, apreciindu-se că această formă de societate a devenit total desuetă, iar în
practică, aceasta nu se mai bucură de interesul întreprinzătorilor care preferă alte
forme de societate, mai practice şi mai operaţionale. Astfel, în doctrina franceză s-a
arătat că comanditaţii din societatea în comandită sunt de fapt administratori ai
societăţii care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii,
cu atît mai mult cu cît în dreptul modern accentul este pus pe garanţiile materiale
oferite de mărimea capitalului şi a activelor sociale şi mai puţin pe garanţiile
personale oferite de unii asociaţi. Aceasta este şi explicaţia tendinţei din unele
legislaţii moderne de a elimina din cîmpul relaţiilor comerciale acest gen de societate
care era actuală în Evul mediu, dar a devenit anacronică în prezent.