6
1.2. Atitudinea şi comportamentul individului în ceea ce priveşte protecţia
mediului – cheia rezolvării crizei ecologice
Surpinzător, dar cât se poate de adevărat, soluţiile în ceea ce priveşte criza ecologică şi
angajarea cetăţeanului (individului) în protecţia mediului nu se regăsesc, decât în subsidiar, în
măsurile legate de tehnologiile poluante, ci, într-o mult mai mare măsură, în mentalitatea şi
comportamentul acestuia
6
(mai bine-zis, în schimbarea acestora). Pe scurt, criza ecologică
este o criză rezultată dintr-un comportament şi o mentalitate neadecvate ale
cetăţeanului
7
.
Ceea ce e necesar a se realiza, având în vedere cele subliniate mai sus, este un studiu
care să ne ajute să înţelegem acest fel de comportament şi acest fel de atitudine a cetăţeanului
legate de protecţia mediului. De asemenea, trebuie determinat câte cunoaşte omul de rând
despre ecologie, mediu şi poluare, ce părere şi-a format despre acestea, ce îndatoriri este
dispus să îşi asume în ceea ce priveşte protecţia mediului şi ce îndatoriri şi-a asumat deja în
această direcţie
8
.
Urmând această cale, am putea determina gradul de conştientizare a problemelor pe
care le ridică, la ora actuală, asigurarea unui mediu sănătos de viaţă, am putea determina ce
proporţie ar trebui să ocupe educaţia ecologică în procesul educaţional şi ce sarcini legate de
protecţia mediului ar fi mai uşor de impus în activitatea zilnică, săptămânală sau lunară a
cetăţeanului.
Studiile au arătat că educaţia în probleme de mediu accentuează dorinţa de implicare
în protecţia mediului. Această educaţie trebuie să prezinte acţiuni individuale dăunătoare
pentru mediu, deci factorii poluanţi trebuie scoşi din sfera abstractului şi concretizaţi. De
asemenea, programul de educaţie ecologică trebuie adaptat la mediul în care cei care învaţă îşi
trăiesc viaţa, la problemele din comunitatea lor
9
.
Un test, ce a avut ca temă implicarea (atitudinea) respondenţilor în combaterea
poluării mediului, a evidenţiat mai multe soluţii pe care aceştia ar fi de acord să le aplice în
această direcţie. Astfel, subiecţii s-au declarat dispuşi să folosească bicicleta sau alte mijloace
de transport mai puţin poluante sau nepoluante, să plătească taxe pentru reducerea poluării, să
“saboteze” producătorii generatori de poluare prin refuzul cumpărării produselor acestora, să
se implice în informarea şi conştientizarea cetăţeanului asupra problemelor mediului, prin
răspândirea de broşuri pe această temă, să cumpere produse ambalate numai în ambalaje
refolosibile. Au existat însă, şi respondenţi care au considerat că problema protecţiei mediului
este doar problema Guvernului, nu şi a lor personală
10
.
Tot pe calea testelor, s-a determinat că majoritatea membrilor unei societăţi sunt
conştienţi de legătura între creşterea nivelului poluării şi creşterea economică (dezvoltarea
economică). De asemenea, a rezultat că există o inconsecvenţă între grija pentru mediu şi
acţiunile, îndatoririle asumate pentru protecţia acestuia. Astfel, deşi poluarea creşte datorită
folosirii unor anumite tehnologii poluante, argumentul economic este mai puternic şi suprimă
grija pentru mediu
11
.
În acelaşi context, s-a evidenţiat că persoanele care suferă mai mult din cauza poluării,
datorită faptului că fac parte dintr-o clasă socială inferioară şi trăiesc într-un mediu mai
poluat, sunt cele care, în mod paradoxal, acţionează mai puţin în scopul protejării mediului, la
6
Stephen M. Williams, Environment & mental health, Ed. John Wiley & Sons, England, 1994, p. 48.
7
Stephen M. Williams, op.cit., p. 48.
8
Ibidem.
9
Stephen M. Williams, op.cit., p. 51.
10
Ibidem, p. 49.
11
Ibidem, p. 50.
7
aceştia întâlnindu-se o atitudine, parţial explicabilă
12
, de delăsare, un sentiment al lipsei de
putere de acţiune, a omului care nu poate face nimic în această direcţie, fiindcă nu va fi luat în
seamă şi nu va reuşi să schimbe nimic
13
.
Studiindu-se anumite categorii de indivizi, s-a arătat că grija pentru mediu este invers
proporţională cu vârsta subiectului, deci că tinerii sunt mult mai implicaţi în rezolvarea
problemelor legate de protecţia mediului
14
. Dintre tineri, cei din mediul rural sunt mult mai
implicaţi în acţiuni ecologice, fiind mai apropiaţi de mediul natural şi cunoscând mai multe
despre acesta. Făcându-se o diferenţiere între bărbaţi şi femei, s-a reliefat faptul că femeile au
un scor mai mare în ceea ce priveşte cunoştinţele despre mediu şi protecţia acestuia şi în ceea
ce priveşte sentimentele legate de protecţia mediului, în timp ce bărbaţii au un scor mai mare
în ceea ce priveşte asumarea îndatoririlor de protecţie a mediului şi punerea lor în aplicare
15
.
Toate aceste studii demonstrează, cât se poate de bine, faptul că, într-adevăr, o
atitudine şi un comportament responsabile ale individului (cetăţeanului) faţă de problema
majoră a protecţiei mediului sunt soluţiile pentru ieşirea din criza ecologică actuală.
12
Atitudinea este parţial explicabilă, fiindcă o persoană, pentru care grija zilei de mâine este aproape singura
“preocupare”, nu se mai gândeşte, decât în mod excepţional, la poluarea mediului.
13
Ibidem.
14
Stephen M. Williams, op.cit., p. 49.
15
Ibidem, p. 50.
8
1.3. Atitudini şi comportamente ecologiste la nivel naţional şi internaţional
Punând în practică conceptul mai sus prezentat, conform căruia soluţionarea crizei
ecologice depinde de atitudinea şi comportamentul fiecărui individ în parte, cetăţenii care au
conştientizat importanţa majoră a protecţiei mediului şi a problemei crizei ecologice în care se
află Umanitatea s-au asociat în organizaţii nonguvernamentale, al căror scop declarat a fost şi
este protecţia mediului, prin toate mijloacele legale posibile (inclusiv printr-o educare a
cetăţeanului în spirit ecologic).
Astfel, la nivel naţional, există constituite, pe lângă instituţiile publice
16
cu atribuţii în
protejarea mediului, şi organizaţii nonguvernamentale care şi-au asumat sarcini de acest fel.
Într-o enumerare exemplificativă am putea aminti Ecomond – Arad
17
, Organizaţia pentru
Protecţia Mediului “Green Cross” - Oradea
18
, Organizaţia Ecologică de Tineret “SalvaEco”
19
,
Asociaţia Experţilor de Mediu
20
, Clubul pentru Protecţia Naturii şi Turism – Braşov
21
, Clubul
de Ecologie şi Turism Montan – Albamont
22
, Mişcarea Ecologistă din Moldova
23
, Oraşe
Energie România
24
.
La nivel internaţional, întâlnim organizaţii nonguvernamentale mult mai renumite şi
cu o activitate prodigioasă. Tot exemplificativ le-am putea aminti pe cele mai cunoscute:
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), Fundaţia Mondială pentru Natură
(WWF), Greenpeace, Clubul Sierra, Federaţia Franceză a Naturii, Prietenii Pământului
(“Friends of the Earth” - FOE)
25
. Multe dintre aceste organizaţii sunt specializate pe anumite
acţiuni ce privesc protecţia mediului. Astfel, în funcţie de acest criteriu, ar putea fi grupate în
trei categorii principale. Prima categorie cuprinde organizaţiile cu interese esenţial ştiinţifice
ori/şi profesionale; din a doua categorie fac parte organizaţiile care urmăresc mai ales scopuri
în domeniul informaţiei, educaţiei şi consultingului ecologic; în ultima categorie ar intra
ONG-urile ce au ca membri militanţii în favoarea conservării naturii şi combaterii poluării
26
.
Toate aceste organizaţii vor să demonstreze, prin faptul că există şi acţionează, că
există formată, la nivel naţional şi internaţional, o conştiinţă ecologică, care însă, având în
vedere problemele încă existente, are nevoie de o continuă dezvoltare, are nevoie de o cât mai
largă răspândire, are nevoie de o înrădăcinare în subconştientul cât mai multor oameni,
deoarece este, deocamdată, singura soluţie viabilă la criza ecologică cu care se confruntă
Umanitatea în început de secol XXI.
16
Dintre acestea enumerăm exemplificativ: Garda de Mediu, Administraţia Fondului pentru Mediu,
Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”. Pentru dezvoltări, a se vedea: Mircea Duţu, op. cit., p.
298-300.
17
Pentru o prezentare detaliată a ONG-ului, a se vedea: http://ecomond.ong.ro
18
Pentru o prezentare detaliată a ONG-ului, a se vedea: http://greencros.ong.ro
19
Pentru o prezentare detaliată a ONG-ului, a se vedea: http://www.salvaeco.org
20
Pentru o prezentare detaliată a ONG-ului, a se vedea: http://eea.ngo.ro
21
Pentru o prezentare detaliată a ONG-ului, a se vedea: http://www.cpntbv.go.ro
22
Pentru o prezentare detaliată a ONG-ului, a se vedea: http://albamont.greenagenda.org
23
Pentru o prezentare detaliată a ONG-ului, a se vedea: http://www.iatp.md/emm
24
Pentru o prezentare detaliată a ONG-ului, a se vedea: http://www.oer.ro
25
Pentru dezvoltări asupra statutelor acestor organizaţii, a se vedea: Mircea Duţu, op. cit., p. 322-324.
26
Mircea Duţu, op. cit., p. 321.
9
CAPITOLUL II
Dreptul mediului – importantă
ramură de drept
2.1. Apariţia şi dezvoltarea reglementărilor juridice privind mediul
După cum subliniam şi în primul capitol, a existat un moment în istoria Umanităţii
când s-a conştientizat faptul că poluarea este atât de ridicată, încât reechilibrarea mediului nu
se va mai putea face pe cale naturală, ci va fi nevoie de anumite măsuri ce vor viza protecţia
mediului şi ameliorarea poluării prin reducerea factorilor poluanţi. Analizându-se cauzele
poluării şi căutându-se soluţii la această problemă majoră, s-a ajuns la concluzia că doar o
conştientizare la nivel de individ a pericolului pe care îl reprezintă poluarea excesivă nu e
suficientă pentru a proteja mediul, ci e necesară şi o reglementare juridică a interacţiunii om-
natură, având în vedere că, din păcate, majoritatea subiecţilor de drept nu au formată o
conştiinţă ecologică puternică, care ar face inutilă existenţa unor norme al căror obiect să fie
protecţia mediului.
Aruncând o privire înapoi în timp, constatăm că primele norme de drept care încercau
să reglementeze relaţia omului cu natura aveau ca scop ocrotirea sănătăţii omului prin
combaterea poluării resurselor vitale (apa potabilă, aerul, fauna şi flora). Astfel, potrivit
izvoarelor istorice, în anul 242 î.e.n., în India, împăratul Asoka a dispus prin lege ocrotirea
peştilor, a animalelor terestre şi a pădurilor, înfiinţând până şi rezervaţii naturale. În Roma
antică, poluatorii erau urmăriţi pentru prejudiciile cauzate de către riveranii din aval şi de
către autorităţile publice. În secolul al V-lea, oamenii se plângeau că Tibrul era serios poluat
cu deşeurile oraşului. La Atena, poluatorii acelor vremuri (tăbăcarii, fabricanţii de brânzeturi
şi miere) erau îndepărtaţi în afara oraşelor şi consemnaţi în locuri special amenajate
27
.
Cei care au conştientizat că anumite acţiuni umane sunt dăunătoare mediului şi în
acelaşi timp şi omului au fost marii gânditori ai acelor epoci. Astfel, Platon, în Critias III,
deplângea despăduririle masive ale munţilor din motive economice, iar Hipocrates, în Tratat
despre aer, apă şi locuri, sublinia că bunăstarea individului este puternic dependentă de
mediu (pledând astfel pentru un concept apărut doar în epoca modernă, şi anume acela de
sănătate a mediului)
28
. În paralel, problemelor pădurilor şi faunei li s-au adăugat, în unele
zone, cele legate de praf şi fum. Astfel, în 1273, Eduard I al Angliei a interzis arderea
cărbunelui, pe motiv că fumul rezultat este dăunător sănătăţii
29
. În secolul al XIV-lea, Charles
al IV-lea interzicea la Paris “fumurile rău mirositoare şi dezgustătoare”
30
.
Având în vedere că protejarea mediului şi curăţenia nu erau elemente predominante în
mentalităţile secolelor XVII-XVIII, nu trebuie să ne mire insalubritatea şi lipsa de igenă
arhicunoscută a Occidentului acelor vremuri. Condiţiile de viaţă insalubre erau, în oraşe, la
originea a numeroase boli şi a unei mortalităţi superioare raportat la cea din mediul rural
31
.
Concretizând, una dintre principalele probleme era aceea a colectării şi eliminării resturilor
menajere, fapt ce a determinat nevoia de reglementare. Astfel, la Paris, la 1 martie 1884, o
27
Mircea Duţu, op. cit., p. 35.
28
Ibidem.
29
Ernest Lupan, Dreptul mediului, 1993, p. 42.
30
Mircea Duţu, op. cit., p. 35.
31
Ibidem, p. 36.
10
decizie a prefecturii decreta obligativitatea utilizării de recipiente pentru depunderea
gunoaielor
32
.
Deşi iniţiative de acest gen au existat, ele n-au putut consacra un atât de necesar drept
al mediului, datorită faptului că mentalităţile acelor epoci nu permiteau apariţia unei
asemenea ramuri de drept. În plus, normele erau concentrate în jurul noţiunii de proprietate,
astfel că proprietatea era gardianul mediului, în sens invers neputându-se aduce vreun reproş
industriaşului care, de exemplu, otrăvea iazul sau polua terenul pe care îl deţinea în
proprietate
33
.
Inconvenientele ocazionate de industrie au fost considerate, mult timp, drept un
însoţitor inevitabil al progresului şi din această cauză s-a considerat că orăşeanul nu avea
dreptul să se plângă de aceste inconveniente, deoarece, o dată ce a optat pentru viaţa în mediul
urban, a acceptat şi riscul suportării tuturor consecinţelor ce decurg de aici. S-a mers până
într-acolo încât s-a considerat că ştiinţa şi tehnica pot oferi soluţii pentru orice probleme, deci
şi pentru cele ecologice, fapt ce a dus la neglijarea adoptării unor acte normative adecvate al
căror obiect să fie protejarea şi ameliorarea mediului
34
.
Totuşi, în secolul al XIX-lea, apar şi unele reglementări mai complexe în materia
dreptului mediului ce vizează protecţia naturii, a unor eşantioane naturale reprezentative, ce se
aflau pe cale de dispariţie şi conservarea lor, măsuri concretizate, mai ales, prin apariţia
primelor arii protejate (sub forma rezervaţiilor sau a monumentelor naturii). O dată cu
revoluţia industrială, măsurile de protecţie a mediului s-au multiplicat şi diversificat. Astfel,
pentru anumite uzine şi ateliere care puneau în pericol sănătatea cetăţenilor, datorită
echipamentelor poluante pe care le foloseau, s-au emis norme ce obligau ca aceşti poluanţi să
obţină o autorizaţie pentru a crea, gira sau modifica asemenea echipamente
35
. De asemenea, o
serie de măsuri s-au luat contra poluării atmosferice de origine industrială
36
şi pentru
prezervarea unor resurse economice şi factori naturali de mediu, cum sunt pădurile
37
.
Un pas important în ceea ce priveşte apariţia unui drept al mediului, ca ramură
distinctă de drept, s-a făcut prin adoptarea, de către mai multe state, a primelor legi de
protecţie a naturii (Finlanda – 1923, România – 1930, Lichtenstein – 1931, Germania – 1935,
Danemarca – 1937 etc.)
38
.
Apariţia dreptului mediului este legată de apariţia şi generalizarea problematicii
complexe a protecţiei mediului, fapt conturat mai ales după cel de-al Doilea Război
Mondial
39
. Ceea ce a deschis ochii întregii Umanităţi a fost criza ecologică declanşată virulent
în anii ’60 ai secolului XX, criză ce a generat o reacţie fermă, inclusiv în plan legislativ, de
apărare a mediului ambiant. Aşa se face că, la sfârşitul deceniului şase al secolului trecut,
majoritatea covârşitoare a statelor industrializate au adoptat reglementări naţionale adecvate
în domeniul protecţiei mediului. Acum, în începutul secolului XXI şi al mileniului III, toate
ţările lumii sunt dotate cu o legislaţie mai mult sau mai puţin perfectă asupra mediului.
Conform unor estimări, numărul actelor normative naţionale în materie este de ordinul zecilor
32
Este “momentul istoric” al apariţiei pubelei, recipient de depozitare a gunoaielor care şi-a luat numele de la
iniţiatorul măsurii mai sus amintite, prefectul de Sena, Eugene-Rene Poubelle. A se vedea: Mircea Duţu, op.
cit., p. 36.
33
Mircea Duţu, op. cit., p. 36.
34
Ibidem, p. 37.
35
Ibidem.
36
În Anglia, aceste măsuri s-au concretizat în 1863, iar în Italia, în 1865 şi 1888; Mircea Duţu, op. cit., p. 37.
37
În acest sens, s-au legiferat o serie de acte normative: Legea privind protecţia pădurilor din Bohemia, din
1852, Codul silvic din România, din 1881, Legea elveţiană privind pădurile, din 1902. A se vedea: Mircea Duţu,
op. cit., p. 37.
38
Mircea Duţu, op. cit., p. 37-38.
39
Ernest Lupan, Dreptul mediului, 1993, p. 42.
11
de mii, o mare parte dintre ele fondându-se pe modele europene sau americane, iar la nivel
internaţional se poate vorbi de circa 900 de tratate
40
.
Iniţial, dreptul proteja mediul doar ca un accesoriu al altor valori, nu ca o valoare în
sine. Ca urmare a prezentelor realităţi, s-a concluzionat că un drept modern al mediului este
doar acela care reuşeşte să apere valoarea mediului în sine. La urma urmei, protejarea
mediului ca valoare propriu-zisă profită individului care se ocupă de această protecţie, fiindcă
mediul este cel care-i asigură lui viaţa, în primă instanţă. Fără el, n-am putea discuta de
subiecţi de drept, fiindcă n-ar exista viaţă inteligentă pe această planetă.
2.2. Formarea, evoluţia şi situaţia actuală a legislaţiei româneşti privind mediul
ca ramură distinctă de drept
Ca şi în alte regiuni geografice şi politico-administrative, şi în ţara noastră a existat o
fază embrionară a dreptului mediului, concretizată prin unele reglementări care se refereau la
instituţii juridice generale, precum proprietatea şi care, deşi urmăreau alte scopuri (mai ales
economice), contribuiau indirect şi la protecţia mediului. Astfel, vechiul drept românesc
cuprindea o serie de reguli şi instituţii privind ocrotirea, în vederea regenerării, a unei serii de
factori de mediu, precum pădurea, apele, solul etc. De exemplu, încă din secolul al XIV-lea
este cunoscută instituţia braniştei, care desemna, printre altele, un fel de rezervaţie, unde erau
interzise, în scop de conservare, doborârea arborilor, păscutul vitelor şi pescuitul fără
autorizarea expresă a proprietarului
41
. Ulterior, un pas important în acest domeniu s-a făcut
prin adoptarea primei legi silvice româneşti, cea din Bucovina, tipărită în 1786: Orânduiala
de pădure. A urmat apoi Anaforaua pentru codru, dumbrăvi şi lunci, din anul 1794, a
domnitorului Alexandru Moruzzi, în Moldova. În Ţara Românească, o primă regelmentare
referitoare la pădure este datată 1793
42
.
Perioada modernă, plasată în timp între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
începutul celui următor, se caracterizează printr-o serie de noi acte normative şi activităţi
legate de stabilirea dimensiunilor şi trăsăturilor patrimoniului natural naţional. Marea reformă
juridică a lui Alexandru Cuza a adus elemente noi în această privinţă. Astfel, Codul penal
român
43
adoptat în vremea acestui domnitor prevedea anumite restricţii la vânătoarea în
parcuri închise şi oprea otrăvirea peştilor din bălţi, heleştee ori havuzuri. Era, de asemenea,
sancţionată şi incendierea pădurilor şi a fâneţelor. Aceste prevederi au fost preluate şi
dezvoltate de către Legea pentru poliţia rurală, a căror prevederi au introdus, pentru prima
dată în România, oprirea vânătorii timp de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor
şi ouălor păsărilor de interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi
bolilor la plante şi animale. Un act normativ pe care îl considerăm cât se poate de inovator
pentru momentul în care acesta a fost emis este Legea asupra serviciului sanitar (1874).
Normele stipulate de aceasta trebuiau respectate de către proprietarii stabilimentelor
industriale, astfel încât să nu afecteze mediul ori să producă vreun zgomot dăunător sănătăţii
oamenilor şi animalelor
44
.
La 19 iunie 1881, este adoptat primul Cod silvic al României, care oferea o
reglementare de ansamblu regimului de exploatare a tuturor pădurilor. Se instituiau, pentru
prima dată, necesitatea igenizării unor păduri, indiferent de proprietar, iar în scop
antierozional, măsuri de fixare a solului şi de regularizare a regimului apelor. În aceeaşi
40
Mircea Duţu, op. cit., p. 38-40.
41
Ibidem, p. 72. Sancţiunile pentru încălcarea “legii braniştei” constau în pedepse corporale şi confiscarea a tot
ceea ce se afla asupra contravenientului în momentul în care acesta săvârşea fapta.
42
Mircea Duţu, op. cit., p. 73.
43
Codul penal al acelor vremuri a fost promulgat la 30 octombrie 1864 şi a fost pus în aplicare la 1 mai 1865.
44
Mircea Duţu, op. cit., p. 74-75.
12
epocă, normele speciale de protejare a mediului reglementau tăierea raţională şi regenerarea
pădurilor, în scopul apărării solului de eroziune, vizau ocrotirea animalelor de interes
vânătoresc, a unor suprafeţe geografice, datorită valorii excepţionale a peisajelor, a unor
specii de păsări sau plante ameninţate cu dispariţia
45
.
La începutul secolului al XX-lea, se afirmă un curent de opinie tot mai viguros
(promovat, în special, de oamenii de ştiinţă şi cultură) împotriva despăduririlor abuzive şi
masive, a degradării peisajelor, a exploatării iraţionale a bogăţiilor naturale şi în favoarea
elaborării şi adoptării unei legislaţii adecvate ocrotirii naturii. Aceste preocupări îşi găsesc,
mai apoi, expresia juridică. Astfel, în Transilvania, în 1909, funcţionarii Ministerului
Agriculturii au întocmit o listă cu monumentele de interes istoric sau ştiinţifico-economic ce
urma să fie trecută sub protecţia legilor. Acest lucru s-a făcut însă, după destul de mult timp,
şi anume în 1930, o dată cu adoptarea primei legi pentru protecţia monumentelor naturii. Pe
baza acestui act normativ s-au înfiinţat, mai apoi, prima Comisiune pentru Ocrotirea
Monumentelor Naturii, precum şi o serie importantă de organisme regionale de acest gen
46
.
După cel de-al Doilea Război Mondial, ocrotirea naturii a fost considerată o problemă
de stat, iar Comisia pentru ocrotirea naturii a fost plasată sub autoritatea Academiei. La nivel
local, administrarea monumentelor naturii a fost încredinţată primăriilor competente
teritorial
47
.
În România, de apariţia şi dezvoltarea unei legislaţii a mediului ştiinţific
fundamentată, bazată pe o concepţie unitară, se poate vorbi numai în ultimele trei decenii
48
.
Astfel, în anul 1973, s-a adoptat prima lege privind protecţia mediului înconjurător
49
, care a
consacrat, pe de o parte, regimul juridic general al ocrotirii mediului, inclusiv crearea unui
cadru instituţional adecvat, iar, pe de altă parte, a stabilit o serie de reguli aplicabile protecţiei
principalilor factori naturali (aer, apă, păduri etc.) sau creaţi prin activităţi umane (aşezări
omeneşti). Pe această bază juridică generală, ulterior, s-au adoptat, în vederea dezvoltării şi
particularizării reglementărilor de principiu, o serie de acte normative vizând protecţia
anumitor factori de mediu. De asemenea, au fost instituite o serie de reglementări speciale
referitoare la unele substanţe şi produse chimice sau de alt fel, care, prin natura lor, puteau
afecta negativ mediul
50
.
După schimbarea de regim din România, ca urmare a evenimentelor din decembrie
1989, noul legislativ s-a pripit şi, în “avântul revoluţionar”, a abrogat expres o serie de
programe şi acte normative, deşi acest lucru nu constituia o necesitate juridică. În această
situaţie s-a aflat Legea nr. 1/1976
51
pentru adoptarea “Programului naţional de perspectivă
pentru amenajarea bazinelor hidrografice” şi Legea nr. 2/1976
52
pentru aprobarea
“Programului naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada
1976-2010”. Sub acelaşi impuls, s-au abrogat, în mod evident neinspirat, prevederi legale
precum cele ale art. 8 din Legea nr. 2/1987
53
privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea
pădurilor, exploatarea lor raţională, economică şi menţinerea echilibrului ecologic, prin
45
Ibidem, p. 75-76.
46
Ibidem, p. 76.
47
Ibidem, p. 77.
48
Ernest Lupan, Dreptul mediului, 1993, p. 43.
49
Legea nr. 9 din 20 iunie 1973, publicată în B. Of. nr. 91 din 23 iunie 1973.
50
Mircea Duţu, op. cit., p. 78.
51
Publicată în B. Of. nr. 34 din 22 aprilie 1976, abrogată prin Decretul-Lege 47 din 4 februarie 1990, publicat în
M. Of. nr. 19 din 5 februarie 1990.
52
Publicată în B. Of. nr. 35 din 23 aprilie 1976, abrogată prin Decretul-Lege 48 din 4 februarie 1990, publicat în
M. Of. nr. 19 din 5 februarie 1990.
53
Publicată în B. Of. nr. 52 din 9 noiembrie 1987. Art. 8 al acestei legi a fost abrogat prin Legea 13 din 7 august
1990, publicată în M. Of. nr. 97 din 8 august 1990.
13
care se interziceau, pe o perioadă de 10 ani, tăierile de produse principale în 27 dintre cele
41 de judeţe ale ţării
54
.
Odată cu adoptarea unei noi Constituţii, în 1991, s-a consacrat şi obligaţia statului de a
asigura “refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic”, reafirmându-se astfel concepţia generală conform căreia protecţia mediului este o
responsabilitate publică, a statului. Procesul de legiferare al acestei perioade nu diferă însă, cu
nimic de cel al vremurilor comunismului naţionalist din perioada 1965 – 1989, în privinţa
etapelor urmate. Astfel, s-a adoptat, iniţial, o lege-cadru privind mediul
55
, iar, ulterior, s-au
adoptat o serie de norme cu caracter special, menite să reglementeze protecţia fiecărui factor
de mediu
56
.
Dreptul român al mediului se constituie astăzi într-o sumă de reglementări diverse,
nedeplin corelate, incomplete în anumite privinţe, care nu prezintă încă o dispunere
sistematică. Din punct de vedere cantitativ, putem vorbi despre circa 270 de texte normative,
dintre care 180 sunt de drept intern iar 90 sunt tratate internaţionale
57
. Sperăm însă, că
legislativul român va ţine cont, într-un viitor apropiat, de dictonul non multa sed multum şi
va proceda la simplificarea şi eficientizarea legislaţiei mediului.
54
Mircea Duţu, op. cit., p. 80.
55
A se vedea Legea nr. 137/1995, publicată în M. Of. nr. 304 din 30 decembrie 1995, republicată în M. Of. nr.
70 din 17 februarie 2000.
56
A se vedea: Legea nr. 26/1996 (Codul silvic), publicată în M. Of. nr. 93 din 8 mai 1996; Legea fondului
cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103/1996, publicată M. Of. nr. 235 din 27 septembrie 1996, republicată în
M. Of. nr. 328 din 17 mai 2002; Legea apelor, nr. 107/1996, publicată în M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996;
Legea nr. 655/2001 pentru aprobarea OUG nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, publicată în M. Of. Nr.
773 din 4 decembrie 2001 etc.
57
Mircea Duţu, op. cit., p. 80-82.