CONCEDIEREA
4
1.2 NOŢIUNI GENERALE DESPRE CONTRACTUL INDIVIDUAL
DE MUNCĂ
1.2.1. REGLEMENTAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ
1
Repere istorice ale reglementării. Iniţial, contractul individual de muncă a fost
reglementat de art. 1470 pct. 1 din Codul civil, alături de contractul de antrepriză şi de cel de
transport, ca una din felurile de locaţiune a lucrărilor, şi anume “aceea prin care persoanele se
obligă a pune lucrările lor în serviciul altora”.
A fost prevăzut distinct, pentru prima dată, de Legea contractelor de muncă din anul
1929.
Ulterior, el a făcut obiectul principal de reglementare atât pentru Codul munciidin
1950, cel din 1972, cât şi pentru Codul muncii în vigoare de la 1 martie 2003.
Reglementarea actuală a contractului individual de muncă. În principal,
contractul individual de muncă este reglementat de Codul muncii, precum şi de Contractul
colectiv de muncă unic la nivel naţionl.
Codul muncii conţine un întreg titlu (II), intitulat “Contractul individual de muncă”,
cel mai cuprinzător în structura sa. Contractul individual de muncă este instituţia
reglementată exhaustiv, motiv pentru care putem aprecia că actualul Cod al muncii este, cu
prioritate, o lege a acestui contract.
Tot astfel, Contractul colectiv unic la nivel naţional conţine un capitol distinct,
intitulat “Contractul colectiv de muncă”, precum şi o anexă (nr.3) denumită “Clauze minime
ale contractului individual de muncă”.
1.2.2. DEFINIŢII ALE CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ
DEFINIŢII LEGALE
Conform art. 37 din Legea din anul 1929, contractul individual de muncă era
“convenţiunea prin care una din părţi denumită salariat se obligă să presteze munca sau
1
Sanda Gimpu, Alexadru Ţiclea, Dreptul muncii, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, ed. All Back, Bucureşti
2001, pag. 136
CONCEDIEREA
5
serviciile sale pentru un timp determinat sau pentru o lucrare determinată, unei părţi
denumite patron, care la rândul său se obligă să renumereze pe cel dintâi.”
Art. 12 din Codul muncii din anul 1950 definea contractul individual de muncă drept
înţelegerea scisă, potrivit căreia o parte, angajatul se obligă a presta munca unei alte părţi,
aceluia care angajează, în schimbul unei remuneraţii.
La rândul său, art. 64 din Codul muncii din anul 1972 prevedea: “contractul
individual de muncă se încheie în scris şi va cuprinde obligaţia persoanei încadrate în muncă
de a-şi îndeplini sarcinile ce-i revin, cu respectarea ordinii şi disciplinei, a legilor, îndatorirea
unităţii de a asigura condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a activităţii, de a
remunera în raport cu munca prestată şi de a-i acorda celelalte drepturi ce i se cuvin, precum
şi alte clauze stabilite de părţi.”
Potrivit art. 10 din Codul muncii actual, contractul individual de muncă este
contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca
pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei
remuneraţii denumite salariu.
Potrivit dispoziţiilor Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, angajarea
se face prin încheierea contractului individual de muncă (art. 69), în scris, câte un exemplar
pentru fiecare parte, prin grija celui care angajează (art. 71, al. 4).
DEFINIŢII DOCTRINARE
În literatura juridică franceză, contractul individual de munca este considerat acea
convenţie prin care o persoană se angajează să pună activitatea sa la dispoziţia altuia în
subordonarea căruia se plasează, în schimbul unei remuneraţii.
În Elveţia se arată, pornindu-se de la dispoziţiile art. 319 din Codul obligaţiilor, că
este unul sinlagmatic desăvârşit prin care salariatul se angajează, pe o durată determinată sau
nedeterminată, să lucreze în serviciul patronului şi în subordinea lui, în schimbul unei
remuneraţii.
În doctrina românească s-au dat mai multe definiţii contractului individual de muncă,
de exemplu:
- înţelegerea încheiată în scris, între o persoană fizică pe de o parte şi, de regulă, o
unitate pe de altă parte, prin care prima se obligă a presta munca prevăzută în contract –
CONCEDIEREA
6
îndeplinind atribuţiile ce-i revin, cu respectarea disciplinei şi legalităţii, în cadrul unităţii,
care, corelativ se obligă să-i asigure persoanei încadrate - condiţii corespunzătoare pentru
buna desfăşurare a activităţii, deplina protecţie şi securitate a muncii şi să o retribuie în raport
cu munca prestată, potrivit legii şi a clauzelor contractului
1
- înţelegerea dintre o persoană fizică, denumită salariat şi o persoană fizică sau
juridică denumită angajator, prin care salariatul se obligă să presteze munca prevăzută în
contract, îndeplinind atribuţiile pe care şi le-a asumat, în condiţiile de disciplină stabilite prin
lege şi de către angajator, în schimbul unui salariu şi a altor drepturi cuvenite
2
.
- înţelegerea încheiată în scris prin care o parte – salariatul - se obligă la prestarea,
cu continuitate în timp a unei munci în folosul şi sub subordonarea celeilalte părţi –
angajatorul – iar acesta îi asigură, la rândul său, plata salariului şi condiţii adecvate de
muncă.
În concluzie, contractul individual de muncă este acea convenţie în temeiul
căreia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze o anumită activitate
pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană juridică sau fizică, care la rândul
său se obligă să plătească remuneraţia, denumită salariu şi să asigure condiţii adecvate
desfăşurării activităţii, menţinerii securităţii şi sănătăţii în muncă.
Din această definiţie rezultă elementele acestui contract:
- prestarea muncii;
- salariul;
- subordonarea salariatului faţă de patronul său.
La acestea se mai adaugă cel temporal, având în vedere că acest contract se încheie pe
o anumită durată (nedeterminată sau determinată) de timp
1.2.3 TRĂSĂTURILE CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ
3
a) este un act juridic pentru că reprezintă o manifestare de voinţă a doua persoane
în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii reciproce şi corelative ce alcătuiesc conţinutul unui
raport juridic de muncă.
1
Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul Muncii, tratat, vol. I,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978 , p 166
2
Valer Dorneanu, Gheorghe Bădică, Dreptul muncii, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 355
3
Sanda Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit pag. 139-143
CONCEDIEREA
7
Este un act juridic guvernat de principiul libertăţii de voinţă.
Această libertate presupune două elemente: o libertate a părţilor în ceea ce priveşte
dorinţa manifestată de a încheia în general un contract de muncă (dacă doresc sau nu să
încheie contractul) şi o libertate în ceea ce priveşte condiţiile în care se încheia acest contract
(stabilirea clauzelor contractuale concrete, convenabile pentru ambele părţi), cu alte cuvinte
libertatea în ceea ce priveşte conţinutul contractului de muncă.
1
b) este un act juridic bilateral deoarece nu poate avea decât două părţi: salariatul
(angajatul) şi patronul (angajatorul).
Aceasta trăsătură deosebeşte contractele individuale de muncă de contractele civile şi
comerciale, care uneori, pot avea o pluralitate de creditori şi debitori precum şi de contractul
colectiv de muncă, care are una din părţi o colectivitate de salariaţi iar cealaltă, uneori, este o
colectivitate de angajatori.
c) este un contract sinalagmatic, având în vedere că părţile sale se obligă reciproc
una faţă de cealaltă: salariaţii să presteze o anumită muncă, patronul să plătească salariul.
Cauza obligaţiei fiecăruia dintre ele o constituie executarea obligaţiei celeilalte.
d) este un contract oneros şi comutativ întrucât părţile realizează reciproc o
contraprestaţie în schimbul aceleia pe care s-au obligat s-o efectueze în favoarea celeilalte,
ambele prestaţii fiind cunoscute “ab initio” la încheierea contractului iar executarea lor nu
depinde de un eveniment incert.
e) este un contract consensual (solo consensu) deoarece se încheie prin simplu
acord de voinţă a părţilor, manifestarea lor de voinţă, neînsoţită de nici un fel de formă fiind
suficientă pentru formarea valabilă a contractului.
Chiar legea impune forma scrisă, aceasta este reglementată în interesul părţilor”ad
probationem” şi nu “ad validitatem”. Deci, dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de
voinţă cu un înscris în care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului ci
pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia.
f) are un caracter personal, fiind încheiat “intuitu personae”, în considerarea
pregătirii, aptitudinilor şi calităţilor salariatului; eroarea asupra persoanei constituie un viciu
de consimţământ care duce la anulabilitatea contractului. În concluzie, nu este posibilă
1
Magda Volonciu, Libertatea muncii, principiu fundamental al dreptului muncii, în “Studii de drept românesc”,
nr. 3-4/1991, p. 150
CONCEDIEREA
8
transmiterea contractului prin moştenire iar cel încadrat nu-şi poate efectua atribuţiile ce-i
revin în temeiul contractului fie prin alte persoane fie cu ajutorul altora.
g) este un contract cu executare succesivă, prestaţiile reciproce şi corelative pe care
le presupune fiind posibil de realizat numai în timp şi nu uno ictu(dintr-o data).
Patronul angajează un salariat pentru ca acesta succesiv să presteze o anumită muncă
de care el beneficiază într-o perioadă de timp, iar salariatul se angajează pentru ca în
schimbul muncii să obţină un salariu permanent, plătit la anumite intervale de timp (lunar sau
bilunar).
h) implică obigaţia “de a face” aceasta constă în îndatorirea de a îndeplini orice altă
faptă decât aceea de a transmite sau a constitui un drept real, de exemplu, predarea sau
restituirea unui bun, efectuarea unui transport, sau a unui serviciu.
1
1
Sanda Ghimpu,, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu,, Gheorghe Mohanu, op. cit. p. 169