10
Ce a urmat a fost doar un mic pas, pentru ca regimul comunist sa se foloseasca de
psihiatrie in scopurile sale represive, asa cum o facea de fapt in toate domeniile de
activitate, toate fiind aservite scopului pastrarii puterii.
Dar aceasta politizare comunista a psihiatriei a dus aproape in mod reflex la aparitia
unei permanente rezistente si chiar a unei miscari de dizidenta, caci ce ati fi dorit, iubiti
colegi, sa opunem noi “psihiatriei socialiste”, creata cu migala timp de aproape 50 de ani?
A sustine azi ca psihiatria practicata in Romania comunista - in ciuda abuzurilor
ideologice si a inapoierii stiintifice - a fost o desfasurare normala, si aceasta doar pentru a
pastra o falsa “pace interna” sau in numele unei false colegialitati echivaleaza cu o
monstruozitate pe care doar somnul ratiunii o poate tolera.
“Psihiatria socialista” trebuie sa dispara impreuna cu maculatura si
nomenclatura care au fundamentat-o si aceasta atat din motive de moralitate, cat si din
necesitate. Cerem deci ingaduinta colegilor nostri si chiar opacului Minister al Sanatatii,
pentru a putea duce la bun sfarsit aceasta lucrare, incetul cu incetul si cu staruinta.
Dar sa privim putin in jurul nostru. Tinerii si romanticii revolutionari au murit in
decembrie 1989 cu ferma convingere ca in Romania comunismul va fi aruncat la lada de
gunoi a istoriei. Respingerea comunismului a devenit, pentru acele momente, ratiunea de
a se sacrifica a natiunii noastre si mai ales a tineretului nostru.
Insa, daca in 1945 comunistii lui Stalin stiau ca nu vor putea schimba un regim
politic si nu vor putea comuniza Romania pastrand vechile structuri ale statului democrat
burghez, trecand imediat la epurarea administratiei, armatei, politiei, magistraturii si
institutiilor academice, revolutionarii din 1989 au avut naivitatea de a crede doar in puterea
unei revolutii morale, pe care au stropit-o din plin cu sange, crezand naiv in “convertirea”
vechii nomenclaturi. Nu numai ca s-au inselat, dar s-au inselat amarnic, motiv pentru care
de atatia ani Romania se zbate inca in bratele unui criptocomunism tot atat de malign ca si
comunismul insusi.
Daca in 1945 in tara noastra existau doar vreo 800 de comunisti, in 1989 numarul
celor adevarati nu parea sa fie mult mai mare, caci cum altfel s-ar putea explica
pulverizarea unui sistem represiv si a unui "partid de 4 milioane de oameni" in doar citeva
zile.
Dar, ca si in 1945, cohortele de profitori si de adepti ai unui materialism vulgar si ai
coruptiei fara crez moral sau ideologic “s-au adaptat” rapid, preluand spre folosul lor
tanara si fragila societate romaneasca post-totalitara. Treptat, a devenit clar ca nu va mai
exista un proces al comunismului, punctul 8 de la Timisoara, ca si spiritul Timisoarei au
fost respinse si insultate in chiar noul Parlament al Romaniei, iar fostii detinuti politici, ca si
fostii dizidenti isi duc mai departe calvarul suferintelor, in timp ce revolutionarii din
decembrie 1989 apar mereu ca figuri contestate, punandu-li-se in spinare toate greutatile
actuale ale tarii.
Vechea nomenclatura s-a cocotat din nou pe pozitiile anteriore, trecand de la
dicteul fanatismului comunist, prin care isi asigura in trecut existenta parazitara, la
promovarea unui “capitalism salbatic” si de taraba, pentru a compromite total idealurile
revolutiei romane din 1989.
Dar ce face poporul, ce fac cei multi, care ar trebui sa-i inlature pe acesti profitori?
Poporul, purtand in spate acea “psihologie a custii” din care abia a iesit, ca orice
masa se teme de schimbare, iar sub comunisti simtul sau politic care il face pe om sa fie o
fiinta unica in univers s-a atrofiat, cine stie pentru cata vreme.
Ca si in trecut, poporul este lovit de putere in existenta sa (somaj, subnutritie, salarii
de mizerie, permanenta inflatie) si de aceea, ca si in trecut, cedeaza oricarui paternalism
ieftin, tiradelor nationaliste, celor mai simple manevre propagandistice ale fostei si actualei
nomenclaturi care si astazi, fara nici o jena, lanseaza cu succes lozincile “salvarii poporului
de mosieri si capitalisti” pana la diversiuni ridicole, cum ar fi culpabilizarea fostilor detinuti
politici, gen Ticu Dumitrescu sau Corneliu Coposu.
11
Este oare situatia in psihiatrie schimbata? Nicidecum. Trebuie sa recunoastem, si
comunistii au confirmat-o cu putere, ca medicina nu a fost niciodata independenta de
puterea politica, dintre disciplinele medicale psihiatria fiind cea mai dependenta. Datorita
naturii sale particulare, psihiatria are mereu de infruntat probleme etice si de esenta
umana, daca ar fi doar sa ne gandim ca ea este singura disciplina medicala autorizata de
catre societate sa interneze o persoana uneori chiar impotriva vointei sale.
Pe de alta parte, psihiatria dispune de frontiere foarte vagi, iar psihiatrul, voluntar
sau involuntar, isi poate utiliza “puterea” in defavoarea libertatii si autonomiei unei
persoane. Psihiatria joaca deci si un rol “politic” activ, daca luam termenul de politic in
acceptiunea de viata a "polisului”. Astfel, daca in tarile democratice extremistii de dreapta
sau de stanga nu vor avea niciodata de-a face cu psihiatria, in Romania comunista, ca si
in fosta U.R.S.S., practica psihiatrica a implicat factori ideologici si chiar politici, o parte a
opozitiei fiind etichetata ca tinand de domeniul psihiatriei. Se stie cat de imprecise sunt
criteriile de diagnostic in psihiatrie, iar intre simple simptome psihopatologice sau
comportamentele neconformiste si un adevarat diagnostic clinic exista o mare deosebire.
Astfel, multi dizidenti, supusi persecutiilor si injustitiei, traind intr-un permanent stres, au
putut prezenta unele trasaturi psihopatologice reale, dar ei nu puteau deveni prin aceasta
adevarati bolnavi psihici si numai ratiuni de natura politica au facut posibil acest lucru.
Ca si in alte tari comuniste, in Romania, trei structuri particulare dictaturii au fortat
limetele psihiatriei:
1. Caracterul totalitar al statului;
2. Locul ocupat de catre ideologie in toate domeniile;
3. Teama viscerala a regimului de a nu-si pierde puterea si privilegiile.
Astfel, pe de o parte, individul nu avea drepturi, iar partidul era singurul care
decidea, inclusiv in a considera pe un individ nebun, iar pe de alta parte stiinta era supusa
- ca sa nu spunem servitoarea - ideologiei. Din aceste motive si psihiatria era “datoare” sa
participe prin toate mijloacele specifice la mentinerea puterii regimului. Violenta se exercita
impotriva oricarui individ care nu se putea “incadra” in colectivitate, asa cum era aceasta
definita de catre partid, iar anormalul, ”bolnavul” era de aceea definit prin caracterul sau
“asocial”, atipic, motiv pentru care socialismul condamna pe toti cei “originali”, pe toti cei
care gandeau altfel, toate minoritatile (chiar si grupuri religioase sau rock).
Fata de multi dintre acesti indivizi se va exercita o violenta “aseptizata “, o violenta
in “halate albe”, motiv pentru care “normalii” vor semana tot mai mult cu o gradina
zoologica, indivizii capatand tot mai mult acea “psihologie a custii” pentru care era normal
sa voteze 99% pentru partid si conducator.
Dar psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau
paranoia se implica in mod constient in politica statului totalitar de la care astepta de fapt
anumite atitudini care sa-i aduca avantaje. Apologetii “psihiatriei socialiste” explicau aceste
“particularitati” ale actelor lor prin aceea a existentei unor deosebiri “esentiale” fata de
psihiatria “burgheza”, adica aceea care se practica in Occident. Acest lucru a stat la baza
respingerii fara discernamant sau argumente stiintifice a conceptelor psihologice si
sociologice din psihiatria romana.
La Honolulu (1977), Adunarea Generala a Asociatiei Mondiale de Psihiatrie a
consemnat insa, in mod franc, utilizarea “psihiatriei socialiste” ca arma politica, adoptand
urmatoarea rezolutie: ”Asociatia Mondiala de Psihiatrie ia nota de utilizarea abuziva a
psihiatriei in scopuri politice si condamna aceste practici in toate tarile unde se practica,
invitand organizatiile profesionale psihiatrice de a renunta la aceste practici si de a le
suprima. Asociatia dispune de numeroase marturii privind utilizarea sistematica a
psihiatriei in scopuri politice in U.R.S.S.". Delegatul nostru la acest congres a fost ideologul
comunist al psihiatriei romanesti V. Predescu, un politruc format la Leningrad (studentie si
doctorat), alaturi de colegul lui de studii in U.R.S.S. - Milea Stefan, care a primit si el sa
"haiduceasca" Departamentul psihiatriei infantile. Din acest motiv, reactiile autoritatilor
12
romane au fost identice cu acelea ale U.R.S.S. Astfel, presiunilor externe li s-a raspuns
invariabil ca ele reprezinta un “amestec” in problemele interne, iar opozitiei interne i
s-a raspuns ca atitudinea de condamnare a “psihiatriei socialiste” nu constituie
decat “agitatie anticomunista”. Abuzul in sine a fost negat atat in U.R.S.S., cat si in
Romania, iar din pacate, doar oficialii romani mai neaga astazi abuzurile psihiatrice din
timpul regimului comunist.
Ce se intampla insa acum, dupa atatia ani de la caderea comunismului, cu cei
peste 1.000 de psihiatri romani? Nimic, sau ca sa fim sinceri, psihiatrii sunt la unison cu
tara de pana in 1996, votand 99% pentru nomenclatura comunista.
Traind in frica si teroarea din trecut, psihiatrii romani (o colectivitate in mare parte
feminizata) traiesc si astazi, in libertate, acelasi sindrom al “custii” sub conducerea fostilor
“profesori” comunisti, vazuti de cei ce au fost favorizati chiar ca “generosi si de un
profesionalism indiscutabil”, asteaptand ca de obicei sa nu se intample nimic in psihiatrie.
Psihiatria occidentala dispune de lucruri cu care un psihiatru roman format la scoala
comunista nu este acomodat (mai ales datorita lipsei de cunostinte psihologice sau
sociologice, precum si ca urmare a noilor cuceri biochimice). Exista in Occident un tip nou
de institutii de tratament, care ar bulversa complet sistemul azilar in care s-a complicat
asistenta psihiatrica in perioada comunista, cea care prezinta acum bufoniada “reformei”,
pe care in realitate o resping. Cum sa-si adjudece psihiatrul roman toate acestea? Nu este
oare mai bine ca, sustinand pe vechii profesori (vechea nomenclatura), sa mentina vechea
organizare si vechile conceptii cu care psihiatrul roman s-a acomodat deja de peste 45 de
ani? Se vede doar ce ravagii face reforma in orice domeniu in care este pusa in cauza. Si
ce daca psihiatria romana va ramane inca decenii in sir condamnata. Cat despre tineret, el
fiind mai degraba interesat de emigrarea in Vest, implicarea sa este ca si inexistenta.
Scriem aceasta carte pentru ca am simtit ca demersul nostru se afla de aceasta
data “in sensul istoriei” si nu doar ca in ultimele cinci decenii, cand ne-am luptat doar cu
morile de vant. O facem si astazi chiar daca inca establishmentul psihiatric este acelasi
(comunist si potrivnic). Parafrazand un verset biblic, adevarul trebuie strigat de pe
acoperisurile caselor, iar daca nu-l vom face noi atunci il vor striga pietrele in locul nostru.
Autorul declara ca intreaga teorie privind competenta nomenclaturii si nivelul “inalt”
al psihiatriei romanesti din perioada comunista este o minciuna, iar abuzurile etice din
trecut au devenit o tragedie de care actuala psihiatrie trebuie sa se purifice.
Facand din psihiatrie servitoarea sistemului represiv, oficialii psihiatriei de astazi au
facut si fac o greseala istorica, nu numai impotriva unei discipline medicale, ci si a unei
natiuni, a natiunii romane. Participand ca oficiali la represiunea psihiatrica, ei au fost
instrumente docile ale unei “organizatii criminale” create de catre statul comunist,
fenomen pe care istoria nu l-a mai cunoscut decat in statul fascist-hitlerist. Si in loc sa le
fie rusine si sa se pocaiasca, fostii tortionari, ataca, acuza, ca si cum istoria s-ar mai putea
intoarce la comunism.
Competenta lor? Sa fim seriosi. In ce domeniu a mai promovat comunismul
competenta? Dosarele de cadre, zecile de functii pe linie de partid, studiile din U.R.S.S.
sau la “Stefan Gheorghiu”, acestea erau sursele competentei “profesorilor generosi si de
un indiscutabil profesionalism”.
Am pornit la alcatuirea acestei lucrari mai multi, la inceput chiar o organizatie
intreaga - A.P.L.R. (Asociatia Psihiatrilor Liberi din Romania), dar, sub conducerea unor
fosti politruci, organizatia a capotat lamentabil. Pe parcurs, multi au vazut ca din acest tip
de activitate nu se pot trage avantaje, pe altii i-a apucat frica speriindu-se de gestul pe
care era cat pe ce sa-l faca.
Putem spune totusi ca lucrarea reflecta punctul de vedere al adevarului si cel putin
al spiritului in care s-a format Asociatia Psihiatrilor Liberi din Romania.
Supunem fenomenul abuzului psihiatric din Romania unei analize teoretice si in
ceea ce priveste modalitatile sale practice. Adversitati de tot felul au fost sau nu rezolvate,
13
dar cel mai greu a fost de trecut peste frica, teama permanenta de persecutii, greaua
povara a tradarii liderilor Asociatiei Psihiatrilor Liberi. Sute de cazuri de abuzuri psihiatrice
nu au ajuns la noi, ele au fost ascunse cu grija, ca si dosarele Securitatii. Treptat, elanul
de a dezvalui cazuri de abuzuri s-a atenuat si o “monstruoasa coalitie” s-a format intre
fostii tortionari si chiar conducerea Asociatiei Psihiatrilor Liberi, o elita de acum “realizata”:
cu functii de profesori, vizite in strainatate platite de altii (vechea obsesie a romanului
comparabila doar cu obsesia pentru salam), acces la putere, "stima si consideratia" elitei
comuniste etc. Din cauza acestor adversitati consideram lucrarea ca fiind incompleta, dar
si ca o prima bresa in cetatea minciunii si a incompetentei.
Tartorii psihiatriei comuniste sunt inca in forta, detinand si astazi toate atuurile
puterii. Ei si cei cativa conducatori corupti despre care am vorbit sunt azi singurii
interlocutori ai ministerului, ai strainilor care mai vin pe la noi si in special ai darurilor lor,
singurii oaspeti ai reuniunilor internationale, unde pleaca fara nici un ban din propriul
buzunar si unde, chipurile, ar reprezenta psihiatria romaneasca.
La fel ca in trecut, Occidentul inghite totul pasiv, din lene sau dezinteres, devenind
astfel foarte usor victima ofensivei celor care au luat puterea sau o detin in continuare in
psihiatrie. Dar, in fond, cum spune si Paler, de ce ar trebui sa ne miram? Oare Ceausescu
nu a primit de la occidentali cele mai inalte titluri si nu s-a plimbat la Londra cu caleasca
regala? De unde sa stie el ca acestia nu sunt sinceri ("colegii" lui, oamenii de stiinta sau
marii sefi de stat ai Occidentului). Si totusi, noi si altii ca noi vom fi mereu piatra de
poticneala a acestor vechi si noi ‘‘profitori” ai psihiatriei, ai acelora care se opun oricarui
progres al disciplinei noastre.
Pastraveni - Jud. Neamt
20 iulie 1993
P.S. Din cauza decalajului de timp de la redactare la editare, o serie de evenimente sunt
astazi depasite (de exemplu ocuparea unor anumite finctii), iar o serie de tartori comunisti
exemplificati au plecat spre “Campurile Elizee”. Faptele lor si situatiile descrise raman
pentru istorie, motiv pentru care aceasta lucrare-document nu le poate eclipsa.
Piatra Neamt, 2005