5
TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio, profesor la
Universitatea din Roma, a cărui lucrare 'Tratat de antropologie criminală" a fost publicată
prima oară în anul 1945.
Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă,
altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general
grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii
oamenilor.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic sau exclusiv sociologic, ci
întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după
criterii biopsihosociologice.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la
formarea unei personalităţi criminale.
Un prim factor important este ereditatea; cu toata influenţa sa puternică, aceasta nu
trebuie considerată ca o determinare absolută.
Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale,
hormonale etc.
Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante:
pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofmologic, precum şi procesele
involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.
Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu
de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând
rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă
probabilitate, să devină un criminal.
Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o
influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminala preexistentă ori
contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.
6
TEORIILE PSIHOMORALE
In general teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor
emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate.
Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi
psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a
acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei
freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.
TEORIA ANALITICĂ
Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică
a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale
psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării
unitare, integrative şi determinist-diriamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a
exercitat, în acelaşi timp şi o largă influenţă asupra ailor ştiinţe.
La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a
concepe structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei
asupra evoluţiei persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman,
atribuindu-i persoanei anumite însuşiri zoologice şi anumite însuşiri specifice omeneşti,
anumite servituti faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi tensiuni caracteristice în raport cu
inhibiţiile şi constrângerile soci ale .Pretenţiile sale explicative se dezvoltă în pretenţii
interpretative privind societatea şi cultura, ca şi esenţa fenomenelor biologice.
Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o
prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifica, publicând un număr mare de lucrări, dintre
care amintim: "Interpretarea viselor'
1
(1900), "Psihopatologia vieţii cotidiene" (1904),
"Totem şi Tabu" (1913), "Metapsibologia" (1915), "Introducere în psihanaliză" (1916),
"Dincolo de principiul plăcerii" (1919), "Eul şi Şinele" (1922), "Nm prelegeri de
psihanaliză" (1932) etc.
Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată,
fie supusa unor critici necruţătoare.
Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă,
de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus
spre cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se
manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai
ales în nevroze.
Concepţia psihologica a lui Freud, nu poate fi înţeleasă rară cunoaşterea ideilor sale cu
pnvrre la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umana
cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume; şinele (id), eul
(ego) şi supraeul (superego).
ŞINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi
de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Şinele
constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant
sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe
7
care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a
reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. în vederea
reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratifîcaţiei, şinele
recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi
imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care
caută sa realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratifîcaţiei pe plan imaginativ sau
simbolic.
Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în "id" reuşesc să iasă la suprafaţă, să se
manifeste în afară (să defuleze), străbătând "cenzura" pe care o instituie eul şi supraeul,
aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu
instanţele superioare al psihicului. "Răbufnirile" inconştientului au loc, de cele mai
multe ori, sub formă deghizata, sublimată.
Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijata "în sus" spre lumea
conştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi
recunoscute de către subiect. După. Freud, această pătrundere a refulărilor in conştiinţa are
loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de
protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.
BUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în
alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile
faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează
conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi
impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând,
de fapt, acea "constanţă individuala".
SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care
constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a
regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a
idealurilor. El este achiziţia cea mâi recentă, dar totodată şi cea mai fragilă a personalităţii,
reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se
formează ca om. Supraeul îşi are originea în ''id
11
(şinele) şi se dezvoltă în interrelaţia
ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statusuT său,
supraeuf împreună cu eul, contribuie la refularea în "id" a instinctelor primare şi a trăirilor
necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor
realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa
verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul,
constituie un triumfal elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu
cât persoana în cauză este mai matură, mar sănăcoasă şi mai elevată sub aspect social
În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputatelor trei categorii de
forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale.sunt forme de răbufnire (de derulare) la
suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.
Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în
vederea uşurSrii stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip
oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în
vederea purificării de vinovăţie.
Conform teoriei lui Freud "evenimentele din prima copilărie" au o influenţă hotărâtoare.
In perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite
zone exogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală.
8
Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor "fixaţii ale libidoului" care reprezintă
''predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate" şi pot genera unele nevroze ori
perversiuni, în concordanţă cu tezele freudiene, până spre sfârşitul celui de-al treilea an de
viaţă, diferenţele cele mai semnificative între cele două sexe rămân încă nedezvăluite
copilului. Fundamental pentru această etapă este conştientizarea de către copil a diferenţelor
genitale. Intrând în raporturi de dragoste, dar şi de gelozie cu părinţii lor, copiii de ambele
sexe experimentează diferite complexe.
Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului spre un
"obiect sexual" exterior, apare şi se dezvoltă "Complexul lui Oedip". Teoria psihanalitică
desemnează prin "Complexul oedipian", în esenţă, atracţia sexuală manifestată de individ, în
primele faze ale copilăriei, faţa de părintele de sex opus şi dorinţa corelativă de suprimare a
părintelui de acelaşi sex. Astfel, la copilul băiat, dragostea faţa de mamă este însoţită de
dorinţa de înlocuire a tatălui. Deşi îşi admiră tatăl, băiatul se confruntă cu teama că acesta îl
va sancţiona pentru dragostea sa pentru mamă. Rezolvarea acestui complex are loc printr-
un compromis; băiatul va încerca să se comporte ca orice bărbat, căutându-şî ulterior altă
femeie, probabil asemănătoare cu mama sa.
En cazul fetei, aceasta îşi concentrează toată dragostea asupra tatălui, blamandu-şi
mama. Realizând însă imposibilitatea de a-şi înlocui mama, va ajunge şi ea la un compromis
care-i rezolvă complexul (Electra), identificându-se cu mama sa şi căutând ulterior un alt
bărbat.
Etapa acestui complex (Oedip/Electra) este o etapă ce se parcurge în mod inevitabil de
orce individ. Modul în care se va rezolva "conflictul, fie prin suprimarea tendinţelor, fie prin
refularea lor, va prezenta cheia diferenţierii ulterioare între personalităţile normale şi
personalităţile nevrotice. De aceea, Freud vede în cele două complexe, nucleul nevrozelor.
Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a
preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce mentă a fi semnalate le
găsim in lucrarea 'Totem şi Tabu", Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţa,
criminologică (uciderea, incestul), Freud considera că transgresarea acestora reprezintă
satisfacerea unor dorinţe refulate.
Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca
orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe
lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde Responsabilitatea" crimei aparţine
tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică
rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi
descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment
care a constituit mobilul crimei.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea
instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul
vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.