3
„zid”. „Grobei rămase în nord, afundat tot mai mult în mâzga, în praful muncii
sale, în zidul muncii sale”
9
. Cele două romane sunt unite
10
de un fel de supra-
temă, care este preferata autorului: cea a limitei. În acest avanpost al următorului
roman, „zidul” semnifică ori ultima limită a merceologului, ori încăpăţânarea
fanatică cu care cercetează arhiva defunctului Farca.
Din această contradicţie internă, subordonată intenţionalităţii instanţei
auctoriale, se desprinde următoarea concluzie: instanţa auctorială, rectificată, se
suprapune instanţei textuale, actualizată lexical prin cuvântul „zid” şi este
demonstrată viabilă de către intenţionalitatea instanţei critice. Astfel, cu toate că
aceste două romane aparţin, conform anumitor clasificări deja amintite, unor
tipologii romaneşti diferite, coerenţa le este dată atât din interior, supra-tema
limitei, „zidul”, aşa cum este anunţată încă din Bunavestire, cât şi din exterior
11
.
O altă dovadă a continuităţii Drumului la zid în Bunavestire este oferită de
semnificaţiile nordului şi ale sudului, aşa cum sunt anticipate în Bunavestire într-
un dialog pe care Grobei îl are cu Boris Sidorovici: „În ţara noastră, Nordul a fost
totdeauna salvator, dominant, chiar dacă Sudul, chiar dacă în sud s-au petrecut
faptele, sudul nostru plin de farmec, inteligenţă, gratuitate, europenism etc”
12
. La
fel cum Grobei se retrage în nord pentru a se salva de la anonimat, dominat de o
forţă necunoscută, pe care n-o poate subjuga sau controla, tot aşa procedează şi
Castor Ionescu, care pleacă către acelaşi nord dominant, unde se salvează nu
numai de anonimat, ci şi de „bolile” diverse, înspăimântătoare şi necunoscute de
care, în sud (Bucureşti) suferea. În Drumul la zid, această dihotomie este mai
pronunţată şi mai uşor recognoscibilă, o dată simbolurile cunoscute, decât în
9
Idem, Nicolae Breban, Bunavestire, p. 581.
10
Cel puţin Nicolae Manolescu şi Dumitru Micu văd în Drumul la zid o continuare a
Buneivestiri, ceea ce contrazice opţiunea autorului.
11
Aceiaşi Nicolae Manolescu şi Dumitru Micu demonstrează, fiecare din unghiul său,
de ce Drumul la zid este continuarea Buneivestiri. În analizele lor mi se par mai
importante concluziile la care ajung, decât conţinutul intrinsec al acestor analize.
Nicolae Manolescu afirmă că Drumul la zid este inferior, din punct de vedere estetic,
Buneivestiri, iar Dumitru Micu rămâne neutru, recunoscând doar continuitatea tematică
a celor două romane.
12
Idem, Nicolae Breban, Bunavestire, p. 499.
4
Bunavestire. Şi în acest exemplu continuitatea tematică este probată, inevitabil,
de intenţionalitatea instanţei textuale, chiar dacă intenţionalitatea instanţei
auctoriale a fost şi contradictorie. Cred de aceea că intenţionalitatea instanţei
critice se sprijină pe intenţionalitatea instanţei textuale (fapt universal) care, la
rândul ei, rezumă intenţionalitatea instanţei auctoriale. Această unificare a
intenţionalităţii instanţelor auctoriale, textuale şi critice este un lucru destul de
rar, care merită evidenţiat şi analizat cum se cuvine.
Faptul că aceste două romane aparţin unor etape diferite de creaţie (fapt până
la urmă infirmat chiar de autor, conştient sau nu) nu alterează în nici un fel
continuitatea şi omogenitatea lor tematică
13
.
Studiind hermeneutica în ambele sale direcţii istorice, intenţionalistă şi anti-
intenţionalistă
14
, am observat că nici una dintre acestea nu este suficientă metodei
interpretative prin prisma căreia am abordat textul romanului Drumul la zid.
Astfel, am ales calea de mijloc, un compromis metodologic între cele două tipuri
de hermeneutici, luând de la una intenţionalitatea instanţei auctoriale, şi de la
cealaltă intenţionalitatea instanţei textuale, adică anti-intenţionalitatea instanţei
auctoriale. Acest compromis ideologic m-a ajutat să-mi fundamentez propria mea
viziune interpretativă în însăşi viziunea auctorială brebaniană, în detrimentul
aparatului critic existent, ceea ce a dus la două consecinţe importante pentru
această lucrare. Optând pentru subiectivitatea metodei hermeneutice, eliberată de
conceptualizările critice anterioare, am reuşit, pe de o parte, să creez un hibrid
metodologic (compromisul între cele două ramuri istorice ale hermeneuticii), iar,
pe de alta, o interpretare atât de-mitologizată (Nicolae Manolescu)
15
, cât şi de-
13
Vezi despărţirea propusă între romane „sangvine” şi romane „flegmatice”.
14
Un scurt sumar al celor două direcţii este dat în Oswald Ducrot şi Jean-Marie
Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, cap. Studiile literare,
Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 61: „Hermeneutica intenţionalistă […] definită ca
reconstrucţie a semnificaţiei intenţionale, adică auctoriale, a textelor”. // „Hermeneutica
anti-intenţionalistă […] se bazează pe teza reductibilităţii semnificaţiilor intenţionale
scoase la lumină prin înţelegerea textului la o serie de semnificaţii subiacente, care
scapă de constrângerile structurii intenţionale «de suprafaţă»”.
15
Idem, Nicolae Manolescu, pp. 204-208.
5
existenţializată, în sens cioranian (Corina Ciocârlie)
16
. Detaşându-mă, aşadar, de
aceste două direcţii interpretative, am putut să-mi construiesc propria
interpretare, metamorfică, ţinând cont atât de intenţiile auctoriale, cât şi de
intenţiile textuale.
Aş numi compromisul între intenţionalitatea instanţei auctoriale şi
intenţionalitatea instanţei textuale intenţionalitate auto-referenţială, pentru că se
raportează atât la actul vizării sensului (instanţa auctorială), cât şi la actul
sensului vizat (instanţa textuală)
17
.
Nicolae Breban a dorit să înfăţişeze în acest roman o istorie a devenirii
normalului în maladiv. A numit această istorie o ontologie a viului
18
.
Interpretarea mea metamorfică, ţinând de sfera ontologicului, are legătură cu
„viul”, pentru că orice fiinţă vie este supusă schimbării, transformării,
metamorfozei din ceva în altceva.
Trebuie totuşi subliniat faptul că suprapunerea pe care o încearcă interpretarea
mea între instanţa auctorială şi instanţa textuală nu este perfectă; nici nu se vrea
aşa. Există şi deosebiri, însă mai mult de natură descriptivă, decât intrinsecă.
Astfel, instanţa auctorială accentuează caracterul general al viului, în timp ce
instanţa textuală accentuează caracterul particular al viului. Nicolae Breban a
dorit să înfăţişeze scurta istorie (din punct de vedere strict temporal) de
aproximativ trei ani a unui funcţionar comun din Bucureşti, care trece de la o
stare la alta, accentul căzând mai degrabă pe istoria în sine a acestui funcţionar,
decât pe etapele acestei istorii. Din alt unghi, interpretarea mea a încercat să
determine precis, atât temporal, cât şi, mai ales, metaforic, fiecare etapă a acestei
16
Idem, Corina Ciocârlie.
17
„În sensul ei riguros, intenţionalitatea semnifică faptul că actul de a viza ceva nu se
atinge pe sine decât prin unitatea identificabilă şi re-identificabilă a sensului vizat – ceea
ce Husserl numeşte «noemă» sau corelat intenţional al vizării «noetice»”. (Paul Ricoeur,
De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II, în Despre interpretare, Editura
Echinox,, Cluj, 1999, p. 26).
18
„[…] în Drumul la zid, […] am abordat tema ontologică a viului […].” (Riscul în
cultură, Nicolae Breban, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 287) Exact aceeaşi formulare se
găseşte şi în O utopie tangibilă, Convorbiri cu Nicolae Breban, Antologie de Ovidiu
Pecican, Editura Didactică şi Pedagogică, col. „Akademos”, Bucureşti, p. 99.
6
istorii neobişnuite, circumscriind-o ideii de metamorfoză. Lăsând la o parte
aceste diferenţe, ceea ce este important de remarcat e faptul că instanţa auctorială
nu numai că se suprapune până într-un anumit punct pe instanţa textuală, ci vine,
oarecum, în prelungirea ei, adăugând conceptului unificat de intenţionalitate
auto-referenţială un plus de forţă sugestivă.
Interpretarea mea este, în sine, dialectică. Istoria devenirii lui Castor Ionescu
curge, în sensul „viului” brebanian, dinspre normal înspre maladiv, dinspre
procesul înstrăinării înspre procesul vindecării, dinspre falsul său drum la zid,
înspre adevăratul său drum la zid. După cum se vede, atât din punctul de vedere
al instanţei auctoriale, cât şi din punctul de vedere al instanţei textuale, istoria
devenirii funcţionarului bucureştean curge în sens strict biologic, natural, „viu”.
În acest fel cele două instanţe se suprapun una peste cealaltă şi vin una în
completarea celeilalte. Normalul instanţei auctoriale se suprapune peste procesul
de vindecare al instanţei textuale, completându-l la nivelul nuanţei cu ideea de
„normalizare” sau „recâştigare a normalităţii”. Maladivul instanţei auctoriale se
suprapune peste procesul de înstrăinare al instanţei textuale, completându-l la
nivelul nuanţei cu ideea de „gradualizare” sau „îmbolnăvire treptată”.
Depăşind planul interferenţelor dintre cele două instanţe, în miezul instanţei
textuale revelată de interpretarea mea metamorfică, falsul drum la zid al lui
Castor se suprapune peste procesul de înstrăinare, completându-l la nivelul
nuanţei cu ideea de „incipit metamorfic”, iar adevăratul drum la zid al lui Castor
se suprapune peste procesul de vindecare, completându-l la nivelul nuanţei cu
ideea de „climax metamorfic”.
Mai departe, înseşi personajele din roman pot forma cupluri în funcţie de
această atracţie a „viului”. Am stabilit că de-a lungul falsului drum la zid al lui
Castor, personajele nu pot forma cupluri între ele, ci fiecare în parte cu Castor,
iar de-a lungul adevăratului său drum la zid, personajele pot forma cupluri atât
între ele, cât şi fiecare în parte cu Castor.
Este important de remarcat faptul că cuplurile de personaje pe care le-am
numit secundare, pot sau nu forma cupluri între ele sau doar cu Castor, nu numai
7
în funcţie de apartenenţa la falsul sau adevăratul drum la zid al lui Castor, ci şi în
funcţie de apartenenţa la vreun tip de acţiune sau influenţă exercitabilă asupra lui
Castor sau în funcţie de prezenţa sau absenţa sentimentului admiraţiei pe care
Castor însuşi îl exercită asupra lor. Regula este următoarea: de-a lungul falsului
său drum la zid, cuplurile secundare sunt întemeiate pe absenţa sentimentului
admiraţiei faţă de Castor, care este suplinită prin exercitarea asupra lui a vreunui
tip sau altul de influenţă sau acţiune, iar de-a lungul adevăratului său drum la zid,
cuplurile secundare sunt întemeiate pe prezenţa sentimentului admiraţiei, care
suplineşte exercitarea asupra lui a vreunui tip sau altul de influenţă sau acţiune.
Miza finală a acestei lucrări este de a încerca o lărgire semnificativă a sferei
ontologice, care mi se pare mai reprezentativă pentru încadrarea acestui roman,
decât a celorlalte sfere interpretative, aşa cum s-a încercat până acum
19
.
19
Detaliile sunt date în Concluzie.