3
I. APARATUL BIROCRATIC ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
Termenul de birocraţie reprezintă „interpretarea şi aplicarea legilor, dispoziţiilor,
regulamentelor etc. numai în litera lor, fără preocuparea de a le înţelege spiritul.”1
Romanul „Peripeţiile bravului soldat Svejk”, a lui Jaroslav Hasek, abordează
această temă a birocraţiei într-o modalitate originală, astfel autorul ajunge să transforme
scrierea într-una aparţinând picarescului.
Birocraţia este o modalitate de a organiza munca. Ea presupune existenţa unei
ierarhie în care oameni aflati la un nivel mai înalt pe scara ierarhică îi conduc pe
subalternii lor; birocraţia mai implică şi o structurare a forţei de muncă, fapt care a
determinat o clara definire a meseriilor - contabili, cercetători, directori etc. Trăsăturile
caracteristice ale birocraţiei sunt reprezentate de regulile care descriu îndatoririle,
procedurile de operare standard si relaţiile impersonale dintre membri. Termenul în
discuţie se referă în general la instituţiile guvernului, însă orice fel de organizaţie poate fi
o birocraţie: companii, justitie, biserică, armată, partide politice etc.
Există o serie de consecinţe ale birocraţiei, astfel că, înrucât controlul este
exercitat dinspre vârful piramidei ierarhice, aceia care se află la bază arată un angajament
scăzut în faţa muncii; totodată deoarece inteligenţa poate fi folosită pentru a cotrola
puterea, birocraţii sus-puşi şovăie în a dezvălui informaţii străinilor ori subalternilor;
menţinerea aparatului birocratic are o mai mare prioritate decât îndeplinirea scopurilor
pentru care acesta a fost instituit pentru că poziţiile de top conferă putere şi privilegii în
cadrul sistemului; fiindcă şefii exercită controlui prin faptul că se insistă asupra
respectării procedurilor de operare sandard, îndeplinirea unei sarcini în conformitate cu
aceste proceduri surclasează datoria de a o executa corect.2
Cartea lui Hasek este „o cronică fidelă a primului război mondial”3, război care
este urmărit în aproape toate fazele sale . Vălmăşagul războiului este adus de apropierea
ameninţătoare a morţii, experienţă necunoscută omului, întocmai precum naşterea; „felul
în care e tratată se bazează (...) pe observaţie”4 iar simpla prezenţă a acestei idei într-o
1
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – Editura Academiei, Bucureşti, 1975;
2
Apud. Brian Martin – Information Liberation, London: Freedom Press, 1998, cap. V – Free Speech versus
Bureaucracy, pg. 83-84;
3
Dumitru Hâncu – Prefaţă la Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, Editura de stat pentru
literatură şi artă, Bucureşti, 1958;
4
E. M. Forester – Aspecte ale romanului;
4
operă „asigură cele mai puternice efecte”1 De la primele clipe ale dezlănţuirii masacrului,
„aparatul de stat birocratizat şi corupt al Habsburgilor desfăşoară o activitate febrilă
pentru a împiedica poporul să se întrebe asuprasensului acestui război, pe care el nu l+a
dorit si nu-l poate admite.”2 Toate instituţiile statului – armată („verva lui Hasek se
îndreaptă împotriva armatei austriece, (în principal) ca instrument de umilire şi asuprire a
poporului”3), poliţie, justiţie, presă, biserică, sistem sanitar, administraţie - işi unesc
forţele spre scopul diabolic de a teroriza, orbi şi înşela omul de rând. Astfel că ţinta reală
a romanului o constituie acel aparat birocratic destinat să organizeze eforturile umane ăn
numele unui scop înalt, reprezentat instituţiile anterior menţionate. Imensul labirint
birocratic este pus în funcţiune pentru a face societaea modernă egală, dreaptă şi mai
eficientă, însă acesta „înghite” de-a dreptul pe cei care trebuie să intre în contact cu
birocraţia, îngropându-i în sinea sa. Importanţa acestui aparat este intens lăudată în
cuvinte frumoase („Aparatul anchetatorilor militari era grandios. Un astfel de aparat
judecătoresc precede în orice stat totala decădere politică, economică şi morală.”4) însă
presupusul lui scop nu dă rezultate vizibile (în ceea ce priveşte orice urmă de umanitate)
pentru aceia pe care ar trebui de fapt să-i servească.
Natura Central – Europeană a birocraţiei puternice şi atotcuprinzătoare este
vizibilă în sentinţele judecătoreşti date pe baza unei simple suspiciuni (Svejk este arestat
pentru că se făcuse vinovat de presupuse „crime penale, printre care un rol important îl
avea înalta trădare”5), în agenţii prezenţi în fiecare cârciumă, în închisori şi spitalele de
nebuni menite să aibă grijă de cei captivi acolo şi în autoritatea care dictează trimiterea
oamenilor în război.
Această birocraţie atinge toate aspectele vieţii, pregătită fiind să atenţioneze
oricând cetăţeanul lipsit de putere şi să-l consemneze rubricaturii unei legi - lege şi ea
determinată de maşinăria incomprehensibilă în slujba căreia se află. Astfel indivizii sunt
de-a dreptul neputincioşi în a schimba sau a contesta sistemul (de aici ne putem da seama
că, deşi diferiţi în majoritatea privinţelor, Hasek se apropie de Kafka prin lumea,
1
Idem.;
2
Idem. Dumitru Hâncu, op. cit.;
3
Ibidem. Dumitru Hâncu, op. cit..
4
Jaroslav Hasek – Peripeţiile bravului soldat Svejk, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, Cartea
Întâi, capitolul IX, pg . 90;
5
Idem. Cartea Întâi, Capitolul I, pg. 16;
5
universul operelor sale: „Precum Svejk, şi Joseph K, al domnului Kafka, praghezul
chemat mereu la judecată, pe care n-o înţelege, trăieşte încolţit de implacabilele şi
indiferentele apeluri ale morţii. Există multe asemănări între soldatul Svejk şi paşnicul
domn K – reluăm bunăoară repetata chemare la judecată!”1).
Ceea ce Hasek ridiculizează stă în însăşi instituţia modernă complexă care
provoacă ura populaţiei împotriva statului, a cărui preocupare majoră era aceea de a sădi
în cetăţenii săi un (altfel de) simţ colectiv de identificare şi colaborare cu noul guvern.
Pentru a exemplifica cel mai bine această preocupare trebuie menţionat că, în muribundul
imperiu Austro-Ungar, in cadrul căruia birocraţia şi formalismul atinseseră cote maxime,
activitatea poliţiei, spre exemplu, consta din completarea unor formulare de evaluare a
gradului de ataşament al populaţiei faţă de monarhie. În loc să alerge după hoţi, şeful de
post trebuia să alerge după hârţoage: „Fiecare zi aducea noi instrucţiuni, circulari,
chestionare şi dispoziţii. Inindat de această puzderie de inovaţii ale Ministrului de Interne,
şeful de post Flanderka avea o grămadă de restanţe şi completa chestionarele stereotip,
raportând că la el totul e în ordine, şi că lealitatea în rândul populaţiei locale este de
gradul I. (...) şi comandamentul raional de jandarmi îl bombarda zilnic cu întrebările: de
ce nu s- completat chestionarul cu nr. 72345/721/a/f cu litera d, cum a fost rezolvată
chestiunea cu nr. 88/992/822gfch cu litera z, care sunt rezultatele practice ale circularii
nr. 123456/12396/r cu litera v etc., etc.”2
Satira autorului la adresa birocraţiei este, în cea mai mare parte, energică şi
relativ simplă. El înfăţişează toţi slujitorii acestui sistem (de la împărat, la clerici, la cei
mai neînsemnaţi subofiţeri) ca personaje vanitoase, stupide, incompetente, iremediabil
corupte şi explicit rasiste în tretarea diferitelor grupuri etnice. Principala preocupare a
acestor personaje este aceea de a proteja şi spori beneficiile personale aduse de poziţia pe
care o ocupă, iar pentru a face asta birocraţii vor respecta regulile jocului, a cărui scop
(dacă acesta într-adevăr există) nu poate fi modelat decât cu diferite versiuni ale liniei
oficiale.
În cele mai multe cazuri, pentru a face faţă obstacolelor şi provocărilor adresate
autorităţii lor, oficialii vor face uz de violenţă (avem aici numeroase exemple care
1
Revista Pro-Saeculum, nr. 3/2007, pg. 3;
2
Idem. Jaroslav Hasek, op. cit., Cartea A Doua, capitolul II, pg. 284 – 285;
6
ilustrează abuzurile fizice şi verbale la adresa subalternilor si a oamenilor de rând) şi de
repetarea sloganurilor ori procedurilor oficiale (există un puternic sentiment că
reprezentanţii oficialităţii nu sunt capabili să gândească dincolo de formulările agresive
menite să le apere propria poziţie).
Astfel devine clar faptul că Hasek lansează criticile către birocreţia însăşi şi nu
caută să-i îndrepte defectele prin intermediul unei viziuni alternative pentru o funcţionare
mai bună şi mai eficientă. Aceste lucruri nu sunt rezultatul izbucnirii războiului;
dimpotrivă, războiul nu este decât o simplă extensie a ceea ce mereu există într-un stat
modern şi complex (probapil războiul este o manifestare a acelui mod de gândire).
Condiţia războiului nu face decât să scoată în evidenţă cruda absurditate a sistemului.
Această idee este sprijinită de faptul că autorului îi displace orice justificare tradiţională
de control organizat exercitat asupra fiinţelor umane, fie ea judiciară, politică, religioasă
ori militară.
Simbolurile acestui control sunt si ele, în mod constant, ridiculizate – toate de la
crucifixuri („O singură figură atrăgea luarea-aminte: un fel de om despuiat, purtând
aureolă de sfânt, cu trupul verzui ca târtiţa unei gâşte care pute, în prima fază de
descompunere.”1) şi rugăciuni („ – Habbacht! Strigă slujitorul Domnului. Pentru
rugăciune toţi după mine! (...) Ia să vedem păcătoşilor dacă n-ati uitat Tatăl nostru?
Haide, să încercăm! ... Poftim. Ştiam eu că n-o să meargă! De Tatăl nostru vă arde vouă?
(...) Vă umflaţi (...), vă tolăniţi (...), vă scobiţi în nas, da’ la Dumnezeu nu vă gândiţi...
Am sau n-am dreptate?”2 iar mai apoi: „...să vă purtaţi soldăţeşte, măcar cât vă aflaţi în
biserică ... crucea mamei voastre, în căutarea Domnului”3) la imaginea oficialităţilor şi
cărţi („portretul împăratului (...) atârna acolo, dar s-au căcat muştele pe el”4; „Pentru a
asigura material de război viu, proaspăt (...) trebuiesc studiate bine de tot ştiinţele
naturale sau cartea Izvoarele bunei stări economice, (...), carte în care la fiecare pagină
întâlneşti cuvintele: vită, porc, scroafă.”5 Preotul militar, rămas fără altarul de campanie
în urma unu bombardament, caută cu disperare orice poate folosi ca simboluri ale
sfinţeniei necesare slujbei pe care trebuie s-o ţină („Chivotul ni-l împrumută de la
1
Idem. Jaroslav Hasek, op. cit., Cartea Întâi, capitolul XI, pg. 146;
2
Idem., capitolul IX, pg. 96;
3
Ibidem., pg. 100;
4
Ibidem., capitolul I, pg. 11;
5
Idem., Cartea A Doua, capitolul II, pg. 322;
7
Brevnov. Potirul ... ar trebui să-l am pe-al meu (...) să zicem că l-am pierdut... Luăm cupa
locotenentului Wittinger (...) [pe care] a câştigat-o pentru clubul Sport Favorit!”1;
altarului de campanie îi va ţine locul „altarul în miniatură, demontabil-pliant”2 - toate
elementele esenţiale în meseria sa de preot sunt înlocuite cu substitute tot atât de bune
astfel încât ritualul public birocratic să poată fi dus la bun sfârşit, iar oamenii să „creadă”
în acesta (atât cât se poate, căci „Altarul se compunea din trei părţi cu o poleială de aur,
vizibil falsă, ca şi gloria sfintei biserici.”3) Instituţia bisericii si imaginea mântuitorului
au devenit simple accesorii prăfuite ale neînsufleţitului aparat birocratic, caci orice simţ
al vreunei dedicări religioase ori justiţii sociale a părăsit de mult această lume (icoana
„care voia să înfăţişeze sfânta treime”,arăta astfel: „Pictase o pasăre oarecare, ce putea fi
la fel de bine şi porumbiţă şi găinuşă de rasă albă. În schimb, Dumnezeu-tatăl arăta ca un
bandit din vestul sălbatic... Fiul Domnului, dimpotrivă, era un bărbat tânăr, vesel, cu o
burtă respectabilă, acoperită cu ceva ce semăna a chiloţi de baie.”4)
Continua batjocorire a simbolurilor oficiale reapare pe tot parcursul romanului; la
adresa justiţiei militare următorul pasaj exemplifică remarcabil imbecilitatea acestei
instituţii: „Judecătorul Bernis se propti de masă şi începu să condamne furios dezordinea
care domnea în conducerea anchetelor. (...) Dacă se întâmpla ca vreun act de-al lui
Linhatr să cadă în mâinile lui Bernis, acesta îl dosea aşa că nimeni nu-i mai dădea de
urmă. Linhart făcea acelaşi lucru cu actele care-i aparţineau lui Bernis. Îşi pierdeau
reciproc anexele actelor. Actele referitoare la război au fost găsite abia după război, în
arhiva tribunalului militar...”5. Administraţia este inconjurată de o „atmosferă încărcată”
asupra căreia „se buluceau nori grei. Tunetele birocratismului bubuiau şi băteu în şefii de
post, în brigadieri, în trupă şi în curieri. Pentru orice tâmpenie, cercetări şi pedepse
disciplinare.”6 Satira ironică a lui Hasek nu ocoleşte nici sistemul sanitar, presa ori
armata, evidenţiindu-le ipocrizia, incompetenţa şi inutilitatea în mod constant: „Medicii
legişti sunt nişte ticăloşi (...). mai deunăzi am dezgropat din întâmplare în livada mea un
schelet şi medicii legişti au spus că e vorba de un om asasinat cu patruzeci de ani în urmă
1
Idem., Cartea Întâi, capitolul XI, pg. 143;
2
Ibidem., pg. 144;
3
Ibidem., pg. 147;
4
Idem.;
5
Idem., Cartea Întâi, capitolul XI, pg. 105-106;
6
Idem., Cartea A Doua, capitolul II, pg. 305;
8
(...). eu n-am decât treizeci şi opt de ani si tot m-au închis, cu toate că le-am arătat actul
de botez, extrasul de naştere şi actele de identitate în regulă.”1; „Camera de gardă era
împodobită cu litografii (...). La intrare ochii lui Svejk se opriră asupra unui tablou (...).
pe partea dreaptă, mai jos, atărna un afiş (...), texte cu fantezistele lor pilde excepţionale
(...) [cu care ] voia bătrâna şi neroada Austrie să însufleţească soldaţii care nu le citeau
niciodată (...) [şi] îşi răsuceau din ele şigări din tutun de pipă când nu le dădeau o
folosinţă si mai potrivită, pentru a corespunde valorii şi spiritului acelor pilde
excepţionale de curaj.”2; Ministerul de Război emite o serie de circulari - în care se
specifică tot felul de modificări (care n-au un rol practic crucial în desfăşurarea
războiului), spre exemplu suspendarea „pe timpul războiului dispoziţiilor în vigoare cu
privire la administrarea ultimei miruiri a ostaşilor”3. Despre colonelul Frederik Kraus se
spune că era „un idiot solemn. (...) Te prindea într-adevăr mirarea că acest sinistru
dobitoc reuşise într-un timp relativ de scurt să avanseze şi să fie susţinut de oameni cu
mare influenţă (...), cu toată incontestabila sa capacitate militară”4.
Romanul de faţă se potriveşte astfel excelent, ca gen, speciei picarescului. Satira
permite autorului să introducă, cu un minim efort, o largă varietate de tipuri sociale şi de
situaţii pentru a scoate la iveală ipocrizia, vanitatea şi prostia. Personajele sun
caricaturizate, iar acţiunea este adesea întreruptă şi apoi reluată fără a pierde din logică.
Stilul a impus însă prezenţa unui personaj principal central interesant, blând, inventiv
într-ale povestitului, spontan în episoadele de satiră inteligentă (în roman găsim o
continuă si consistentă doză de ironie şi sarcasm, în special ţintuind către ipocrizia
aparatului birocratic şi către absurditatea războiului ) pentru a mentine vie atenţia
cititorului.
1
Idem., Cartea Întâi, capitolul III, pg. 31;
2
Idem., Cartea A Doua, capitolul I, pg. 258-259;
3
Idem., Cartea Întâi, capitolul XIII, pg. 161;
4
Idem., capitolul XI, pg. 226-227;