5
revizuiri au condus treptat la o abordare mai adecvată, consider eu, a problemelor care
în general mi se prezintă, cu tot cortegiul de determinaţii contextuale prin care cererea
de asistenţă psihologică se poate defini, în condiţiile actuale ale practicii mele.
Abordarea la care m-am oprit în cele din urmă este Sistemica. Prin acest termen se
desemnează, în jargonul psihoterapeuţilor (dar şi al altor profesionişti din socio-uman),
un curent de idei, o epistemologie şi o metodă terapeutică al căror fundament îl
reprezintă cercetările Şcolii de la Palo-Alto. Prezentarea acestei paradigme, cu
problematicile în care ea s-a impus, ar fi putut să fie obiectul şi obiectivul principal,
chiar exclusiv, al acestei lucrări. Totuşi, nu asta este ceea ce mi-am propus aici.
Sistemica, prin urmare, nu va fi personajul principal al acestei expuneri, chiar dacă este
"vedeta" ei (sau, să zicem, invitatul ei de onoare). Personajul principal nu este deci o
teorie, ci o practică - şi nu una în sensul generic, ci chiar activitatea mea într-un
serviciu privat de consiliere psihologică, pe care l-am înfiinţat în l993. Funcţionarea
lui a suferit nenumărate suişuri şi coborîşuri, iar opţiunea pentru abordarea sistemică a
venit mai tîrziu şi a fost în foarte mare măsură influenţată (ca să nu zic: determinată de-
a binelea) de cererea de consultaţii înregistrată în primii mei ani de activitate.
La vremea cînd am deschis acest serviciu de consiliere, el era unic în oraşul nostru, sau
cel puţin singurul care oferea în mod explicit ceea ce numim "ajutor psihologic". Iată
de ce am considerat că oferta mea, intenţionat vagă la început, putea fi totodată o bună
ocazie de a sonda terenul şi de a studia (în limitele date, evident) care este cererea
efectivă de consultaţii şi ce aşteaptă clienţii de la aceste servicii, în calitatea lor de
"consumatori".
Ca în mai toate domeniile de activitate, ceea ce se crede despre "fezabilitatea"
serviciilor de intervenţie psihologică poartă adesea pecetea adevărurilor deja dovedite.
Proiectul meu de a deschide o asemenea consultaţie a fost întîmpinat fie cu un zel
absolut, lipsit de orice rezerve, fie cu un scepticism la fel de categoric. În percepţia
publicului spectator (şi putem include aici nu doar profani, ci şi diverşi profesionişti ai
socio-umanului), această activitate lucrativă nu se putea solda decît cu unul din (cele)
două finaluri previzibile: ori ar fi avut un succes răsunător (şi atunci nu mi-aş mai fi
văzut capul de treabă, pentru că în mod evident "este nevoie" de asistenţă psihologică,
iar "oferte nu prea există"), ori ar fi eşuat lamentabil (pentru că "românii au acum alte
priorităţi", şi "oricum, nu sînt educaţi pentru aşa ceva", prin urmare este o naivitate să-i
invităm la psiholog şi mai bine investim în altă "afacere"). Oricît aş scotoci prin
memorie, nu găsesc vreun punct de vedere mai ponderat, prin care cineva să fi
întîmpinat proiectul meu nu cu convingeri, ci pur şi simplu cu interes şi curiozitate.
Adică, văzînd în el nu atît încercarea de a investiga dacă, da sau nu, o astfel de
întreprindere ar avea succes, cît felul în care ea ar putea, pur şi simplu, să funcţioneze,
în condiţiile date.
În legătură cu problema cererii, respectiv consumului de asistenţă psihologică circulă,
atît printre profesionişti cît şi printre profani, nenumărate păreri, ipoteze, convingeri.
De pildă, un clişeu consacrat este acela care spune că: "în România este sărăcie, dar (...)
există şi mulţi oameni cu bani (... ) între aceştia sînt şi unii nefericiţi, cu probleme (...)
prin urmare : ei vor fi primii clienţi ai cabinetelor psihologice". O astfel de inferenţă
poate să se verifice sau să nu se verifice, "pe teren". În consultaţiile mele, bunăoară, ea
se infirmă - dar nu acest detaliu este ceea ce mi se pare demn de reţinut. Important mi
se pare să observăm şi să admitem că multe alte asemenea inferenţe, la urma-urmei de
6
bun-simţ, pot fi demolate în practica noastră de modul în care, "inexplicabil", cererea
de asistenţă psihologică se constituie.
Se discută astăzi prea puţin, după părerea mea, despre beneficiarul-subiect al diverselor
servicii de asistenţă. Or acesta, tocmai pentru că este "subiect", poate să scurt-circuiteze
dramatic bunele intenţii pe care se clădesc programele noastre de intervenţie. Problema
care se pune, în fond, este dacă "ajutorul" pe care îl oferim poate fi primit de către
beneficiar şi mai ales: cum, în ce fel? Numai elaborînd proiecte - fie ele oricît de
inteligente şi de documentate - şi dezbătînd la nesfîrşit "utilitatea" punerii lor în
practică, riscăm să pierdem din vedere tocmai mesajul pe care acest beneficiar încearcă
să ni-l transmită, în felul său. Cu cît mai mare ne este zelul, cu atît mai surdă ne este
urechea la semnalele care ne-ar obliga să ne revizuim proiectul, metodele şi optimismul
debordant. Or, tocmai asemenea semnale ne transmit, în unele cazuri, prezumtivii
noştri beneficiari. Ce facem cu ele?
O bună parte din această lucrare este dedicată cererii de asistenţă psihologică, aşa cum
am consemnat-o în primii cîţiva ani de funcţionare a serviciului meu de consultaţii. Am
notat şi comentat multe din acele mesaje prin care clienţii mei mi-au infirmat anumite
ipoteze iniţiale, prin care au demolat diverse clişee (ale mele şi ale altora) privind
ajutorul psihologic, prin care m-au obligat să repun în cauză chiar perspectiva teoretică
adoptată iniţial. La întrebarea "ce facem cu semnalele transmise de beneficiari?"
răspunsul meu este prin urmare foarte simplu: le observăm, le înregistrăm şi le
analizăm, pentru ca pe baza lor să ne putem construi sau ajusta proiectele de
activitate.
Ca şi în cazul bunurilor de consum, oferta de asistenţă psihologică este presupusă a
răspunde unei cereri, sau cel puţin a provoca, a suscita un anumit tip de cerere.
Seamănă, oare, cererea "reală" cu cea "ipotetică", pe care implicit o prezumăm în
proiectele noastre? Şi, dacă nu seamănă, ce este de făcut: renunţăm definitiv, sau ne
ajustăm oferta pe ici-pe colo, sau aşteptăm, pur-şi-simplu, clientul potrivit? Cu toate că
frămîntă, probabil, pe mulţi dintre profesioniştii domeniilor de asistenţă, asemenea
întrebări fac rareori obiectul unor discuţii publice serioase.
S-ar părea deci că de la vidul total la înflorirea deplină a acestor domenii nu e decît un
pas, iar acesta s-ar face prin simpla "înfiinţare" a serviciilor de profil. Înarmaţi cu
metode şi tehnici de intervenţie, cu banii PHARE şi cu modele de ultimă oră venite din
Vest, instalaţi confortabil în noile noastre "structuri de asistenţă" şi în proaspăt
dobînditele noastre competenţe, ai zice că putem naviga liniştiţi, din succes în succes,
în toată această mulţime a persoanelor aflate "în nevoie de ajutor". Ca în multe alte
domenii, triumfalismul viciază şi aici imaginea publică a unei practici care se
construieşte, în fond, cu dificultate. Faptul este cu atît mai grav, cu cît în sfera socio-
umanului succesul şi eficienţa nu sînt niciodată depline, niciodată definitive, rareori
evidente. Aici, tratarea euforică a datelor riscă, mai mult decît în activităţile
"materiale", să îngroape definitiv adevăratele probleme.
Observăm cu toţii fapte şi împrejurări care ar putea constitui o dificultate şi ar putea
invita la prudenţă în lansarea practicilor noastre. Contextul absoarbe cu destulă
mefienţă zelul "intervenţionist", afişat adesea de profesioniştii domeniilor de asistenţă.
Deşi am împărtăşit eu însămi în răstimpuri un asemenea zel, mă simt datoare să
consemnez aici felul în care contactul cu beneficiarii m-a obligat să mi-l temperez.
"Corecţiile" pe care le-am suportat, şi despre care voi vorbi pe-ndelete în paginile
următoare, nu au diminuat cu nimic încrederea mea în utilitatea serviciilor psihologice.
7
În schimb, "lansarea pe piaţă" a unei astfel de activităţi mi-a dovedit că de utilitatea ei
nu putem decide singuri şi nu putem decide inspiraţi numai de literatura de specialitate,
de modelele occidentale sau de ofertele finanţatorilor din UE.
Putem decide doar împreună cu clienţii noştri şi acceptînd ca mesajul pe care ei ni-l
transmit să ne orienteze nu doar în consultaţiile curente, ci chiar în opţiunile noastre
teoretice, mai generale, în politicile de asistenţă şi în discursul referitor la toate aceste
lucruri.
8
I. Argument - Forme noi de asistenţă psihologică în România
postcomunistă
I.1. Ce şi cum scriem despre practicile de intervenţie?
Cunoaştem cu toţii modelul - mai mult sau mai puţin explicit - după care se scrie
despre intervenţia psihologică, de către intervenienţii înşişi. Se pleacă de obicei de la o
teorie, la care autorul se simte racordat nu doar prin opţiunile sale ştiinţifice, dar şi
"administrativ", ca să spunem aşa. Competenţa în cadrul unui sistem psihoterapeutic
este asigurată printr-o formare şi dovedită printr-un certificat. În ţările cu tradiţie în
domeniu, atît formarea cît şi practica psihoterapeutică sînt integrate unui cadru
asociativ, juridic şi ştiinţific extrem de complex şi pe care-l voi numi, pentru
comoditate, administrativ. Cel puţin la modul formal, prin urmare, opţiunile teoretico-
metodologice ale unui practician din domeniul intervenţiei psihologice se presupun în
linii mari trasate, prin specializarea sa, într-o anumită "direcţie", în cadrul unei anumite
"şcoli", înainte de lansarea activităţii de intervenţie propriu-zise.
Deci, cum ziceam, se porneşte de la o teorie (sau un "model psihoterapeutic", ca să
venim mai la obiect) şi se fac asupra ei diferite operaţii. De pildă, se pune teoria într-o
lumină nouă, sau se compară cu altă teorie, sau se redescoperă, sau se aleg din ea cîteva
concepte care se analizează şi care la rîndul lor pot fi puse într-o lumină nouă – şi aşa
mai departe. Pasul al doilea este prezentarea cazului/cazuisticii, cu care autorul va
încerca să ilustreze, sau să susţină, sau - de ce nu ? - să invalideze teoria prezentată. În
fine, pasul al treilea ne poartă de obicei către concluzii, din care aflăm dacă şi cum s-a
potrivit teoria cu practica. Un alt "model", rezervat de obicei pionierilor, schimbă
ordinea primelor două faze, astfel încît teoria apare în consecinţa practicii şi decurge,
cum s-ar zice, din ea. Acesta este cazul întemeietorilor de sisteme.
Stînd acum în faţa materialului care va face "materia" acestei lucrări, realizez că-mi e
cu neputinţă să mă încadrez, riguros, în vreuna dintre formulele prezentate aici. Din
motive care ţin de contextul general al practicii mele, perspectiva care face referinţa
principală a acestei lucrări a fost adoptată nu înainte, ci la destulă vreme după ce mi-am
început activitatea. Faptul că orientarea sistemică nu a constituit de la bun început
"modelul" practicii mele şi că acesta a fost adoptat în concluzia cazuisticii înregistrate
pînă la un moment dat mi se pare semnificativ. El spune ceva despre dilemele,
căutările, uneori descumpănirile noastre, ale celor care, înarmaţi cu fel şi fel de metode
şi teorii deja verificate, constatăm cu uimire că ele nu merg (cu categoria de persoane
care ne consultă, sau în oraşul în care lucrăm, sau în România, sau în postcomunism,
sau în toate aceste condiţii puse la un loc) şi ajungem în cele din urmă să ne
"reorientăm". Sper să pot convinge cititorul că astfel de viraje sînt, în practicile de
intervenţie psihologică, nu numai oportune de la caz la caz, dar aş zice chiar
inevitabile. Ele nu ne obligă să abandonăm proiecte şi nici să ne mutăm cu arme şi
bagaje dintr-un sistem psihoterapeutic în altul. Dimpotrivă. Reflecţia critică asupra
practicii noastre ne poate conduce, cu destulă precizie, către locul în care diversele
sisteme sau modele psihoterapeutice comunică între ele.
În această lucrare îmi propun să arăt în ce direcţie, din ce motive şi în ce fel am crezut
de cuviinţă să caut repere teoretice noi, altele decît acelea cu care pornisem la lucru
iniţial. Căutările mele au fost determinate de constatarea unei inadecvări între
9
"conceptul" de intervenţie pe care mi-l propuneam la început şi, respectiv, unele
categorii sau tipuri de cereri pe care le-am înregistrat în practica mea.
Iată deci că, prin forţa lucrurilor, prezentarea abordării sistemice se va abate întrucîtva
de la clasica schemă teorie - studii de caz - concluzii. Am ţinut să acord un spaţiu
însemnat faptelor care m-au condus la ipoteza că această abordare s-ar potrivi în
consultaţiile mele. Aceste fapte mi se par demne de consemnat nu doar ca preambul la
opţiunea fermă pentru o anumită teorie, ci şi ca o istorie (fie şi sumară) a căutărilor pe
care, probabil, mulţi practicieni le întreprind - ca şi mine - înainte de a-şi defini
orientarea.
Diversificarea serviciilor de asistenţă în România a însemnat, destul de abrupt,
pătrunderea ofertelor noastre în domenii străine, pînă nu demult, intervenţiei
psihologice. Aceste schimbări, petrecute într-un timp relativ scurt, au putut crea
perplexitate de ambele părţi: atît clienţilor (beneficiarilor, pacienţilor), cît şi
profesioniştilor înşişi. Avem destul de puţine studii şi încă şi mai puţine cercetări de
amploare asupra asistenţei psihologice, aşa cum funcţionează sau a funcţionat, după
1989 sau înainte, asupra modului în care a fost receptată, la scara individului şi/sau
societăţii. Cunoaştem, chiar dacă uneori numai din surse orale, efortul şi realizările
unor pionieri români din domeniu, cu toate acestea nu întotdeauna reuşim să ne
imaginăm condiţiile concrete în care ei lucrau şi lucrează, metodele pe care ei înşişi le-
au dezvoltat, succesele şi eşecurile activităţii lor. Iată de ce actualele noastre proiecte
riscă să fie pe alocuri fanteziste, bazate pe raţionamente inspirate din literatura străină
şi pe cercetări care au prea puţin de-a face cu condiţiile din România.
În serviciul de consiliere psihologică pe care l-am deschis în 1993 am avut surpriza să
constat că multe din supoziţiile pe care le făcusem cu privire la viitoarea mea clientelă
au căzut încă din primele luni de funcţionare. Am observat că beneficiarul-tip, al cărui
portret-robot mi-l schiţasem iniţial, se schimbă la faţă pe zi ce trece. Odată cu această
schimbare devenea tot mai limpede că beneficiarul meu trebuia abordat în alt fel. A
spune şi a argumenta, aici, că am trecut de la o abordare de inspiraţie rogersiană,
centrată-pe-client, la perspectiva sistemică, ar fi corect din punct de vedere ştiinţific şi
elegant din punct de vedere academic. Cred însă că, limitîndu-mă la analiza celor două
metode, nu aş aduce nimic relevant din ceea ce, în fond, constituie interesul
experienţei mele.
Împrejurările şi încercările care m-au condus către Sistemică vor fi prezentate aici ca
baza empirică pe care se clădeşte ipoteza că această abordare este potrivită în
consultaţiile pe care le practic.
Aceste date nu reprezintă, aşadar, un argument în favoarea, ci doar materialul pe
temeiul căruia, treptat, s-a născut ideea de a examina mai îndeaproape terapiile
sistemice. Observaţiile mele privind "cererea" şi "consumul" de asistenţă psihologică,
sînt destinate nu neapărat să susţină necesitatea adoptării metodologiei sistemice (în
general), ci numai să indice una din posibilele direcţii în care ea se poate aplica. Modul
în care aceasta poate fi pusă efectiv la lucru, pe anumite categorii de cazuri, va fi
evident ilustrat cu exemple din practică, sistematizate într-o categorie pe care am
intitulat-o "problema-este-copilul".
Acest tip de caz, o spun deocamdată numai în treacăt, a apărut şi apare cel mai frecvent
în consultaţiile mele, punîndu-mi nu doar probleme tehnice, legate de intervenţia
propriu-zisă, ci mai ales probleme teoretice privind definiţia cazului. De fapt,
configuraţia "problema-este-copilul" este aceea care m-a condus efectiv către reflecţia
10
sistemică şi către metodele de intervenţie inspirate de terapiile familiale sistemice.
Precizez prin urmare că definirea unui astfel de "caz tipic" este (ca şi înregistrarea unor
date generale referitoare la cererea de consultaţii) premergătoare opţiunii mele pentru
modelul sistemic.
Riguros vorbind, afilierea la un anumit model teoretico-metodologic ar trebui să fie
totuşi premisa şi nu consecinţa contactului nostru cu problematici de o anumită
configuraţie. Aşa stau lucrurile în sistemele de asistenţă psihologică deja rodate, acolo
unde nu numai intervenienţii, ci şi publicul par să ştie ce este de făcut (care este metoda
potrivită pentru un anumit tip de problemă, unde te adresezi ca să primeşti ajutor şi la
ce te poţi aştepta, etc.). Acesta nu este nici pe departe cazul asistenţei psihologice din
România. Mă încumet să spun că, aici, ignorăm cu toţii într-o oarecare măsură unele
aspecte pragmatice importante care, în general, fac să funcţioneze acest tip de servicii
şi "sistemul de asistenţă", în ansamblul său.
Pe de o parte publicul, chiar dacă ştie că "în anumite cazuri.(...) este bine să consulţi un
psiholog", are o idee destul de vagă despre natura acestui tip de asistenţă, despre
posibilităţile şi limitele sale - iar acest neajuns nu se poate lichida, o ştim cu toţii,
numai prin difuzarea pe scară largă a informaţiei de profil. La rîndul lor practicienii,
chiar dacă sînt edificaţi în legătură cu indicaţiile metodelor la care se aliniază, ştiu încă
destul de puţine lucruri despre clientul concret al acestor servicii de modă nouă, despre
veritabilul "consumator" şi despre "consumul de asistenţă psihologică", în condiţiile
concrete de timp (istoric) şi de spaţiu (cultural) în care se plasează, sau ar putea să se
plaseze, activitatea lor.
În mod normal, elementele situative diverse (de la biografia autorului şi pînă la
contextul istoric, cultural şi social în care el lucrează) intră doar rareori în analizele pe
care practicienii le fac asupra propriilor prestaţii. Şi totuşi, am convingerea că, pentru
noi românii, datele de genul acesta ar trebui să ocupe un loc important, în orice discurs
onest despre ceea ce putem, sau nu putem, am reuşit, sau n-am reuşit să lucrăm efectiv.
Examinarea datelor de context este mult mai anevoioasă decît pare. Nu pentru că ar fi
imposibil să înregistrezi date factuale de tipul cine, în ce condiţii, cu ce aşteptări etc.,
se adresează unui psiholog, ci pentru că această observaţie se lasă lesne bruiată de chiar
dorinţa clinicianului de a ajuta. Ajutorul însă, deşi solicitat, este adesea respins în cele
din urmă, iar intervenţia psihologică - aşa cum o concepem ca buni profesionişti - pur şi
simplu nu mai are loc. Descumpăniţi de aceste situaţii în care asistenţa pare "necesară"
şi totuşi nu este acceptată de către client, riscăm să pierdem din vedere că din categoria
"cerere de asistenţă" fac parte şi aceste tatonări, refuzuri mascate, retrageri
neanunţate ale persoanelor "cu probleme". Ne-am obişnuit să analizăm doar acele
cazuri în care sîntem realmente acceptaţi, iar consultaţiile întrerupte la limita primei
întîlniri le trecem sub tăcere, sau chiar la categoria "non-cereri". Aşa cum voi arăta mai
departe, aceste contacte sumare cu clientela noastră aduc totuşi date semnificative
tocmai despre "cerere", în diferitele şi adesea imprevizibilele sale manifestări. Acestea
se pot decela şi sistematiza pornind de la redundanţele ce se observă, de regulă, abia
atunci cînd avem o "colecţie" destul de mare de cereri, inclusiv din categoria celor pe
care clienţii nu le onorează pînă la capăt.
Nu spun nici o noutate dacă afirm că o abordare psihoterapeutică ar trebui - sau ar
putea - să sufere unele revizuiri atunci cînd o plasăm într-un alt context cultural decît
acela care a produs-o. Se ştie că o mare "revizionistă" a psihanalizei, Karen Horney, a
devenit disidentă în raport cu ortodoxismul freudian ca urmare a experienţei sale în
11
Statele Unite. Aceasta a condus-o la concluzia că atît teoria, cît şi practica psihanalitică
se cereau acomodate conform cu "deosebirea de civilizaţie" (Horney, 1998). Păstrînd
proporţiile, ipoteza unei "nepotriviri culturale" se poate pune şi în cazul de faţă, măcar
atît cît să ne oblige la prudenţă atunci cînd încercăm să "transplantăm" modele de
asistenţă psihologică preluate de aiurea. Zelul de a face intervenţie cu orice preţ (cu
orice metodă, cu orice "persoană-în-dificultate", etc.) ar trebui să fie însoţit de
răbdarea de a observa şi de efortul de a înţelege modul specific în care marile teorii
psihoterapeutice pot fi puse la lucru, în context românesc şi cu clienţi români.
Chestiunea eventualelor dificultăţi, sociale şi culturale, de a transplanta în România
"instituţia" psihoterapiei, sau asistenţei psihologice în sensul larg, apare uneori în
discuţiile dintre specialiştii noştri şi cei din Occident (v. Serge Leibovici şi Veronica
Şandor, in "Psihanaliza", nr. 1-2, l996). Cu ştiinţa mea, dificultăţile de această natură
sînt totuşi rareori consemnate, descrise şi făcute publice în evaluările curente pe care
practicienii români le întreprind asupra propriei lor activităţi. Să fie acesta un semn că
ele nu există?
La fel cu multe alte "produse" importate în ultimul timp, serviciile psihologice sînt
cerute şi "consumate" într-un mod nu de puţine ori paradoxal, sau cel puţin
imprevizibil. Persoane care declară că "au nevoie" de asistenţă evită să ne consulte, în
ciuda evidenţei că noi, psihologii, existăm şi că ajutorul nostru le-ar fi de folos; pacienţi
care au la dispoziţie servicii gratuite preferă să se adreseze în cabinete cu plată; mulţi
profesori şi medici, presupuşi a înţelege utilitatea muncii noastre, o contraindică;
oameni complet ignoranţi în materie ne caută şi intuiesc cu mare precizie ce putem
oferi - şi lista ar putea să continue, indefinit. Aceste întîmplări par anodine, fără nici o
legătură cu intervenţia clinică propriu-zisă. Ele însă pun adesea în dificultate chiar
intenţia noastră de a ajuta, şi chiar în cazurile în care este mare nevoie de ajutor. Este
motivul pentru care cred că merită, cumva, consemnate şi analizate.
Pentru a ilustra astfel de "curiozităţi", îmi propun să prezint aici cu precădere fapte,
adică situaţii sau întîmplări înregistrate în cadrul "natural" al practicii mele şi selectate
în funcţie de relevanţa lor în definirea "cererii de asistenţă", în limitele serviciului meu
de consultaţii. În consemnarea datelor, întrebarea implicită pe care mi-o pun este
"cum?" şi nu "de ce?". Prin urmare, demersul meu în acestă chestiune este unul
descriptiv, şi nu unul explicativ, iar la capătul lui opţiunea pentru Sistemică vine, aşa
cum se va vedea, din raţiuni de ordin pragmatic.
Indiferent de "explicaţia" sau "interpretarea" pe care cineva ar da-o faptelor prezentate
aici, ele arată că sistemul nostru de asistenţă psihologică nu este, cel puţin deocamdată,
identic cu cele care-i servesc drept model. Or, tocmai sesizarea şi examinarea acestei
diferenţe, cu toate aspectele particulare pe care ea le conţine, mi se pare a fi unul din
obiectivele importante ale eforturilor noastre de a clădi un sistem viabil de asistenţă
psihologică, adaptat culturii şi mentalităţilor româneşti, persoanelor şi problematicilor
cu care practica noastră ne pune în contact, aici şi acum. Prin "adaptare" nu înţeleg
opţiunea fermă şi definitivă pentru un model teoretic sau altul, ci - tocmai dimpotrivă -
relativizarea, în funcţie de datele culese din practică, a orientării pe care o adoptăm la
un moment dat (indiferent care ar fi aceea).
Concluzia că abordarea sistemică îmi oferă, în acestă perioadă şi la actuala configuraţie
a cererii, cele mai bune soluţii pentru a răspunde solicitărilor este, cum spuneam,
rezultatul şi nu premisa analizelor făcute asupra problematicilor prezentate de clienţii
mei. Aceasta nu însemnă că Sistemica ar fi cu necesitate "mai potrivită" în România,
12
sau în perioada de tranziţie, sau în postcomunism în general. La limită, în locul acestei
opţiuni teoretice putea fi oricare alta, cu condiţia ca ea să "decurgă" din practică, şi nu
invers. În mod evident, afirmaţia mea nu se referă la "indicaţiile" cutărei metode, în
cutare "patologie", ci la definiţia conceptului de intervenţie pe care îl adopt(ăm) drept
cadru general al unui (oricărui) serviciu de consultaţii.
Orientarea de bază, sau cadrul teoretic şi metodologic nu pot fi definite "din mers", sau
"de la caz la caz" - iar asupra acestei delicate chestiuni epistemologice voi mai reveni.
Deocamdată, subliniez numai faptul că adoptarea indiferent cărui model terapeutic - ca
"dat", sau ca "evident" - fără examenul prealabil al cererii exprimate de publicul-ţintă,
riscă să fie total neproductivă, în condiţiile "tranziţiei" pe care o parcurge asistenţa
psihologică din ţara noastră.
Repunerea în cauză a propriei orientări teoretice şi metodologice a produs, în
experienţa multor clinicieni iluştri, mutaţii radicale şi iluminări care au condus la
crearea unor sisteme psihoterapeutice noi. Cred că acest exerciţiu, al (auto)revizuirii,
este (la altă scară) binevenit, acum, în România, pentru toţi practicienii interesaţi ca
serviciile de asistenţă psihologică să funcţioneze într-adevăr. Acolo unde acestea au
apărut cu aproape o sută de ani în urmă, mişcările inovatoare s-au înscris pe
dimensiunea diacronică a istoriei, urmînd sau uneori anticipînd schimbările pe care
progresul social le-a antrenat în sfera vieţii personale a indivizilor. În faţa noastră, însă,
toată această evoluţie a formelor de asistenţă - psihologică şi nu numai - se etaleză
oarecum sincronic. Apare astfel impresia că, "bazele teoretice" fiind cumva
"universale" şi "anistorice", practicile de intervenţie care derivă din acestea ar fi, şi ele,
egal de potrivite şi eficiente, oriunde şi oricînd, indiferent de context. Această impresie
rezistă greu unei confruntări serioase cu realitatea.
Dar atunci, cum putem decide, de fapt, care direcţie metodologică s-ar potrivi mai bine
muncii noastre, din toate aceste direcţii "egal de potrivite şi de eficiente", pe care le
cunoaştem? Iată una din întrebările la care încerc să răspund aici, pe cazul particular al
unui serviciu privat de consiliere psihologică, înfiinţat în România postcomunistă la
începutul anilor '90.
13
I.2. Cum ne reprezentăm serviciile de asistenţă psihologică?...
Atunci cînd încercăm să punem în funcţiune un cabinet psihologic avem diverse
reprezentări despre ceea ce urmează să fie practica noastră. Acestea ne conduc la
anumite ipoteze şi aşteptări privind nevoia, cererea, grupul-ţintă şi beneficiarii, modul
cel mai potrivit de ne face oferta - şi aşa mai departe. Chiar fără a evalua în amănunt
aceşti parametri, se poate postula că diversele problematici care intră în competenţa
psihologului există - fără urmă de dubiu - şi pe populaţia din ţara noastră, aşa cum
există peste tot. Există, altfel spus, o "nevoie" de asistenţă psihologică şi un public care,
potenţial, este "beneficiarul" acestor servicii.
Cred că în România, prin forţa unor împrejurări care-au făcut ca pînă în 1989
intervenţia psihologică să aibă un caracter mai mult sau mai puţin marginal, noi ne-am
format aceste reprezentări în mare măsură prin lecturi, în speţă din literatura străină.
Nu pentru că aici practicile din domeniu ar fi fost cu desăvîrşire inexistente, ci pentru
că experienţa lor putea fi numai rareori, şi numai parţial, comunicată. În majoritatea
lucrărilor româneşti de profil, apărute în anii dictaturii, autorii au adoptat formula de
"tratat" sau "sinteză", expunînd aspectele teoretico-metodologice ale diverselor
psihoterapii şi trecînd graţios sub tăcere dificultăţile întîmpinate de aceste practici în
România comunistă.
Pentru cei interesaţi, dar care prin forţa împrejurărilor nu i se puteau dedica efectiv,
părea destul de evident că, dacă psihoterapia nu putea avea, şi în ţara noastră,
dezvoltarea liberă şi din ce în ce mai spectaculoasă pe care o înregistra în Occident, de
vină era numai sistemul comunist. Sigur că, formulată atît de tranşant, de fără nuanţe,
această "teorie" pare discutabilă şi puţini dintre noi ar admite, acum, că i-ar fi putut
subscrie în urmă cu 15-20 de ani. Propun totuşi s-o adoptăm convenţional şi să
admitem ca adevărat enunţul "în România, dezvoltarea psihoterapiilor înainte de 1989
a fost împiedicată de comunism". Corolarul teoriei ar fi că, odată cu prăbuşirea
comunismului, nimic nu mai stă în calea acestui domeniu altădată atît de vitregit.
Altfel spus: de-acum încolo psihoterapia se poate, se va putea practica nu numai liber,
dar şi fără nici un fel de dificultăţi.
Am expus pe scurt două din premisele cu care pornesc la treabă foarte mulţi din
profesioniştii (psihologi, psihiatri etc.) interesaţi să lucreze în domeniul psihoterapiei,
sau al asistenţei psihologice în sensul larg. Să recapitulăm aceste premise:
a) întrucît în România există evident o nevoie de asistenţă psihologică, cererea de
astfel de servicii va apărea de îndată ce specialiştii îşi vor face oferta;
b) lichidarea sistemului comunist permite de acum încolo dezvoltarea deplină a
psihoterapiei, ca practică în cadrul unor structuri de asistenţă specializată.
Aceste două enunţuri pot fi parafrazate în fel şi chip. Dar, oricum le-am întoarce, ele
rămîn în principiu optimiste: dacă intervenţia psihologică este necesară şi dacă singurul
factor care o împiedica să existe a dispărut, este limpede că această activitate are toate
şansele să explodeze, în timpul cel mai scurt şi fără alte dificultăţi, spre binele
românilor aflaţi în nevoie de ajutor.
Nu cred că dezvălui vreun secret dacă spun că, din premisele comentate mai sus,
lipseşte un element esenţial - şi anume publicul-subiect. Vorbesc de "public" şi nu de
"clienţi ", de "consumatori", întrucît persoanele care-ar putea să beneficieze de
14
asistenţă psihologică rămîn simpli spectatori, simpli "curioşi" faţă de aceste practici,
atîta timp cît nu le (şi) solicită, sau nu le acceptă – deşi le-au solicitat. În opinia multor
confraţi şi nu numai, este suficient ca acest public să fie "informat" (privind locul şi
persoana care oferă servicii specializate, problematicile cărora ele se adresează, etc.)
pentru ca el să şi consulte, fără nici un fel de alte rezerve. (Corolar: cine este informat
şi nu consultă, înseamnă că n-are nevoie).
Această entuziastă ipoteză de lucru, la fel cu altele, asemănătoare, se împiedică pe teren
de multe obstacole, greu de anticipat. Fireşte că publicul trebuie informat, dar
constatăm că informaţia "brută" se dovedeşte, în cele mai multe cazuri, insuficientă.
Pentru ca în mentalul colectiv să se poată construi o imagine a ceea ce înseamnă
asistenţa psihologică, este nevoie nu doar de cunoştinţe teoretice, de aşa-numitele
"informaţii". Este nevoie de o experienţă, individuală şi socială, a cărei integrare la
nivelul reprezentărilor cere timp. Probabil că sînt necesare câteva decenii pentru ca
mentalităţile şi cultura unui popor să poată absorbi, digera şi transforma în substanţă
proprie aceste "bunuri" sau "mărfuri simbolice" pe care le "vînd" psihoterapeuţii şi alţi
profesionişti ai ajutorului psihologic.
La noi, deocamdată, reprezentarea socială a acestor practici conţine, după toate
probabilităţile, diverse alăturări năstruşnice şi paradoxale. Pe de o parte, informaţiile
privind utilitatea serviciilor psihologice sînt tot mai difuzate şi, după toate
probabilităţile, primite cu din ce în ce mai mult interes. Asta creează - atît publicului cît
şi specialiştilor - impresia reconfortanţă că românii cunosc, înţeleg şi implicit (?)
acceptă necesitatea acestui tip de asistenţă. Pe de altă parte, numărul celor care au
făcut, personal sau printr-un aparţinător, experienţa contactului cu psihologul
intervenient este, după toate probabilităţile, destul de mic. Pe scurt, omul "ştie" ce este
o consultaţie şi cam la ce-ar servi, dar la o adică "nu se vede", pe sine însuşi,
consultînd un psiholog, afară de cazul că este obligat să-şi facă vreo expertiză, într-un
scop oarecare.
Întîlnim prin urmare frecvent persoane care, la nivelul discursului "teoretic", se declară
foarte convinse de utilitatea asistenţei psihologice, iar la nivelul comportamentului
manifestă faţă de aceste servicii doar suficienţă, neîncredere sau chiar ostilitate. Nu
contează dacă interpretăm acest fapt ca pe o formă de duplicitate (ambivalenţă), sau
mai curînd ca pe o rezistenţă "culturală" faţă de ideea de a dezvălui într-un context
"profesional", "specializat", lucruri care ţin de sfera privată a vieţii fiecăruia. Cert este
că informaţiile culese de ici, de colo, oricît de autorizate, nu conduc "de la sine" la
lichidarea acestor rezistenţe. Rămînînd la nivelul pur cognitiv al receptării, informaţiile
pe care le difuzăm nu garantează, ele singure, o autentică acceptare a acestor practici
de către publicul larg.
Spuneam că românii au, după toate probabilităţile, foarte puţine experienţe în ceea ce
priveşte aspectele practice, concrete, mijloacele, efectele şi limitele unor asemenea
intervenţii. Nu mă refer, desigur, la experienţa nemijlocită a fiecărui individ. Am în
vedere mai degrabă experienţa colectivă în raport cu practicile de asistenţă psihologică
şi modul în care "viaţa" acesteia se constituie, se "reconstruieşte" la nivelul
reprezentărilor, influenţînd atitudinile faţă de, sau chiar simpla "percepţie" a serviciilor
din această categorie.
Să ne gîndim un pic: Carl Rogers relatează că Centrul de consiliere pentru copii din
New York a primit în anul 1939 un număr de 850 de pacienţi (Rogers, 1999) - şi ştim
bine că aceasta era doar una din numeroasele instituţii de profil din S.U.A. Dacă
15
socotim că de atunci au trecut mai bine de şaizeci de ani şi cîteva generaţii, este
limpede că "experienţa personală" a americanilor trecuţi printr-un serviciu psihologic a
avut tot timpul şi toate şansele să difuzeze considerabil în rîndurile populaţiei.
"Reprezentarea colectivă" nu se formează neapărat prin contactul personal al fiecăruia
cu o anumită realitate, ci şi "prin interpuşi", adică indivizi care pun în circulaţie opinii,
impresii, etc. faţă de acea "realitate experimentată".
I.3....şi cum funcţionează ele, în realitate?
Experienţa pe care-mi propun s-o descriu aici contrazice optimismul fără limite cu care
unii percep atît crearea, cît şi (mai ales!) funcţionarea eficientă a serviciilor de asistenţă
psihologică, în România postcomunistă. În practica mea (pentru că la ea am să mă
refer) majoritatea premiselor din care de regulă deducem "fezabilitatea" acestor servicii
păreau îndeplinite. Şi totuşi, lucrurile au funcţionat cu mare dificultate, sau uneori nu
au funcţionat deloc.
Mai concret: în ciuda "nevoii" vizibile cu ochiul liber şi a unei oferte profesionale cu
care am încercat să vin în întîmpinarea ei, această nevoie de asistenţă psihologică nu
s-a transformat instantaneu în cerere. În plus, ea nu s-a transformat în acel tip de
cerere pe care-l puteam prezuma din examinarea nevoii de asistenţă, aşa cum se
prezintă ea observaţiei noastre în mod obişnuit.
Am constatat deci că reprezentările pe care le aveam despre ceea ce ar fi putut, sau ar fi
trebuit să devină un serviciu de consiliere psihologică (în contextul specific în care
lucram) erau contrazise flagrant de realitate. Una cîte una, ipotezele de lucru cu care
pornisem - ipoteze privind problematicile în care aş fi putut să fiu solicitată, categoriile
de clienţi care ar fi urmat să mi se adreseze, profesioniştii care ar fi putut să medieze
şi/sau recomande prestaţiile mele, mijloacele cele mai potrivite de a mă face cunoscută
ş.a.m.d. - au fost infirmate de modul în care s-a constituit ceea ce numeam aici "jocul
cerere/ofertă", în cadrul serviciului meu de consultaţii.
Descrierea acestor întîmplări este importantă pentru că tocmai ele m-au condus,
ulterior, la adoptarea unei anumite orientări teoretice - ceea ce răstoarnă ordinea
consacrată a lucrurilor. Am arătat deja că, în mod obişnuit, nu aşa procedăm. De
regulă, întîi adoptăm teoria, iar faptele se culeg chiar din perspectiva acelei teorii,
ulterior. (Nu ne interesează aici dacă prin asta teoria cade sau se confirmă). În cazul de
faţă, însă, faptele au condus la alegerea teoriei.
Cu asta mă întorc la întrebarea pe care o lansam, retoric, ceva mai sus: la ce serveşte, în
fond, descrierea acestor fapte? Răspunsul meu în această chestiune este simplu: pentru
că faptele, adică tot ceea ce, pragmatic vorbind, ţine de configuraţia cererii de
asistenţă, ar trebui să decidă de opţiunea noastră pentru o anumită abordare.
Nu cred că este suficient să fim tobă de carte şi cu trainingurile aduse la zi, dacă dorim
să facem cît mai iute acest necesar ratrapaj şi să ne aliniem la standardele europene. Iar
în alegerea formelor de asistenţă pe care le luăm drept model, nu este destul să
cunoaştem teorii, metode, tehnici şi procedee (cît mai multe, cît mai sofisticate, mai
validate, mai interesante, etc.). Ar trebui să cunoaştem şi publicul căruia ne adresăm,
cu competenţele noastre.
16
Alegerea modelului bun este, de vreo zece ani încoace, principala temă de polemici, la
români. De la forma de stat la sistemul de învăţămînt şi de la regimul proprietăţii la
ritmul reformei economice, orice poate face (şi de fapt chiar este) obiect de "revizuiri".
Problema este: cum revizuim? "Modelul bun" (sau considerat ca atare) nu este în toate
cazurile o garanţie că rezultatul va fi pe măsură. Cu apetenţa noastră pentru dezbateri
zgomotoase şi gesturi mari, contestăm atunci "modelul bun", devenit deodată caduc, şi
ne mutăm privirea spre alte orizonturi (sisteme, modele, perspective). De obicei, fără
să pretăm vreo atenţie faptelor (mărunte) care au făcut ca reformele noastre să se
blocheze, la un moment dat.
În domeniul la care mă refer aici alegerea "modelului potrivit" nu este cu nimic mai
simplă. Avem deodată la îndemînă circa patru sute de metode psihoterapeutice
inventariate pînă în prezent (Sinelnikoff, 1993) şi nu mai puţin de şaisprezece modele
teoretice ale psihopatologiei (Ionescu, Ş., 1998). Practicile de intervenţie derivate din
acestea sînt însă insuficient rodate sau chiar complet netestate pe populaţia românească.
Cum altfel am putea să decidem, atunci, de adoptarea unora, în defavoarea celorlalte,
dacă nu pornind de la problematicile în care sîntem consultaţi, de la modul în care
publicul ne receptează, pe noi şi teoriile noastre, de la felul în care societatea
integrează aceste servicii de asistenţă?
În alegerea abordărilor teoretice şi metodologice cred că nu numai specialiştii sînt
chemaţi să decidă, unilateral. Că ne place sau nu ne place, clienţii (beneficarii) noştri
pot exprima, şi ei, opţiuni, chiar dacă manifestate doar în forma "alegerii negative".
Concret, ei pot refuza tacit anumite tipuri/ formule de intervenţie, din cele propuse de
practician. Aceste refuzuri se dovedesc adesea, prin redundanţele lor, semnificative, iar
atunci examinarea lor ne-ar putea sugera direcţiile unor eventuale reorientări.
Adesea, ipotezele noastre privind cererea o identifică pe aceasta cu ceea ce constatăm
sau considerăm a fi nevoia de asistenţă - de fapt: o "patologie". Chiar dacă numai la
modul impresionist, înregistrez acestă părere (ipoteză) la tot pasul, în cele mai diverse
forme şi situaţii, între confraţii mei şi nu numai. Multă lume crede, de pildă, că vizibila
"nevoie" de asistenţă psihologică pe care o observăm în şcoli se va transforma spontan
în cerere, îndată ce vom pune psihologi la dispoziţia elevilor (de ce numai a elevilor?!).
Sau că, acolo unde funcţionează, psihologul va putea interveni, efectiv, în toate cazurile
în care "este nevoie", şi le va "rezolva". Practicienii care lucrează în asemenea servicii
nou-înfiinţate constată însă, deja, că optimismul "din proiect" are destul de slabe ecouri
" în realitate".
Să reţinem prin urmare că: despre asistenţa psihologică în general (cu tot ceea ce o
defineşte teoretic şi o face să funcţioneze în practică) reprezentările profesioniştilor din
domeniu diferă fundamental de cele ale publicului larg (posibil "consumator"). Nu ne
interesează aici să definim aceste reprezentări respective şi nici să aflăm de ce sînt ele
atît de diferite. Destul să admitem că, în România, probabil în mult mai mare măsură
decît în ţări cu tradiţie în domeniu, există un decalaj important între ceea ce cred
specialiştii, respectiv ceea ce crede publicul că ar trebui, sau ar putea să fie, serviciile
de asistenţă psihologică.
Modelele teoretico-metodologice pe care profesioniştii români le-au adoptat în
domeniile asistenţei psihologice şi sănătăţii mintale, în ultimul timp, sînt numeroase şi
extrem de diverse. Există, încă din 1994, Asociaţia Româna de Psihoterapie (ARP),
organizaţie de tip "umbrelă", ce reuneşte membri din mai multe societăţi afiliate.
Constituite pe criteriul "şcolilor" psihoterapeutice de la care se revendică, acestea sînt:
17
Societatea psihanalitică româna, Societatea de psihodramă moreniană, Asociaţia
româna de somatoterapie, Societatea de hipnoză şi sugestie, Societatea de analiză
existenţială şi logoterapie, Asociaţia Balint din România, Societatea de psihoterapie
familială (Conexiuni, 1997). Pentru profesionişti, lista este desigur impresionantă, o
dovadă că sîntem deja europeni. Şi ARP chiar este, din 1996, afiliată la Asociaţia
Europeană de Psihoterapie, cu sediul la Viena.
Aceste asociaţii şi societăţi sînt constituite "pe profile distincte de psihoterapie, bine
definite, cu o bază teoretică clară, validată ştiinţific şi recunoscute de către
organizaţiile relevante profesional pe plan internaţional" (Botezat-Antonescu in
"Conexiuni", martie 1997). Ele oferă traininguri de formare în sistemele pe care le
promovează şi, cît de curînd, certificatul de psihoterapeut obţinut prin aceste formări va
fi unul recunoscut în toată Europa.
Fireşte că atît diversitatea, cît şi seriozitatea acestor întreprinderi este de bun augur.
Totuşi, dacă mă pun în pielea clientului profan, constat că această bogată ofertă mă
buimăceşte! După ce am trăit o viaţă fără psihoterapie, aflu acum, deodată, că terapiile
sînt de atîtea feluri şi se cuvine să presupun că fiecare, în felul ei, e bună la ceva!
Între profesionalismul practicienilor şi dificultatea publicului de a percepe rosturile
acestor activităţi, tocmai acolo găsim "spaţiul de manevră" în care modelele adoptate se
pot repune în cauză şi, eventual, adapta. Iar pentru ca aceste adaptări să fie asortate cu
ceea ce lucrăm, cel mai simplu este să începem prin a lucra efectiv, consemnînd cu
minuţie mai cu seamă nepotrivirile - dintre ceea ce oferim şi ceea ce clientul ne cere.