Instituţia şefului de stat în România şi în democraţiile post-comuniste: Bulgaria, Polonia şi Rusia (1989-2004)

 5
Aproape toate statele din spaţiul est-european şi-au creat un cadru de 
instituţii democratice adoptând o constituţie bazatã pe principiile democraţiei. 
Acest prim pas era absolut necesar, însã istoria recentã ale acestor state aratã în 
multe cazuri neconcordanţe între aceste modele şi variatele forme de societaţi 
postcomuniste. Chiar dacã s-au stabilit “regulile jocului” în multe cazuri aceste 
reguli sunt ambigue ori nu pot fi puse în practicã. Societaţile postcomuniste tind sã 
contrazicã aceste modele şi sã dezvolte propriile lor “patterns of democracy”. 
Calea de a adopta un model semiprezidenţial, nu a produs stabilitatea şi consensul 
de care ar fi avut nevoie aceste state în primii ani ai tranziţiei, modelul acesta 
constituţional însemnând de cele mai multe ori grave conflicte între executivul 
dual: preşedinte şi prim-ministru.  
  Nu mai puţin important, constituţiile au produs un set de norme şi de 
drepturi fundamentale creând şi mecanisme de aparare ale acestor drepturi. 
Constituţiile postcomuniste au dat posibilitatea simbolicã statelor din Europa de 
Est de a exprima  public aspiraţiile lor pentru un stat democratic şi liber. 
M-am oprit în cercetarea a mea asupra a patru state, alãturi de România 
analizând şi instituţia şefului de stat din Bulgaria, Polonia şi din Rusia. Multe state 
din Europa de Est au adoptat un sistem semi-prezidenţial, adicã un sistem în care 
şeful statului este ales prin vot popular, puterea executivaã fiind imparţitã între 
acesta şi un prim-ministru învestit cu încredere de cãtre legislativ. Dezbaterile cu 
privire la eficienţa acestui sistem constituţional şi despre capacitatea sa de a 
produce un regim stabil sunt numeroase in lucrãrile de specialitate, de aceea am 
decis sã analizez aceste state, centrându-mi analiza asupra instituţiei şefului de 
stat. 
Cum s-au pliat aceste modele occidentale realitaţilor socio-politice din 
fostele ţari comuniste? Au contribuit aceste instituţii la procesul mult dorit de 
democratizare? A prins contur ideea conform cãreia, aceste ţari au avut nevoie de 
un preşedinte puternic, care sã fie în stare sã ia mãsurile potrivite în nişte peisaje în 
plinã transformare politicã şi economicã. Lumea postcomunistã ne oferã multe 
teme de dezbatere, aceastã lucrarare propunându-şi sã rãspundã numai câtorva 
întrebari. 
Constituţia are un caracter politic fundamental, iar crearea de legi 
fundamentale nu stã numai în mâinile specialiştilor în drept, ci şi în slujba  
politicienilor. 
 6
Constituţia este un act politic esenţial, prin care statele aleg conceptele cele 
mai importante din viaţa politicã: putere şi autoritate, reprezentare şi legitimitate, 
libertate şi egalitate
2
. Ca argument pentru a arãta importanţa constituţiei în cladirea 
unei democraţii este faptul cã constituţiile impun un corset cetaţeniei, luând din 
drepturi cetaţenilor şi punându-le în mâinile judecãtorilor constituţionali şi a 
curţilor constituţionale. Prin trasarea clarã a prerogativelor instituţiilor şi scoţând 
în evidenţã procedurile decizionale, constituţiile creeazã stabilitatea şi eficienţa 
sistemului democratic. Restrângerile şi limitãrile constituţionale, nu limiteazã 
democraţia ci o întaresc. 
În demersul meu am întrebuinţat conceptele ce ţin în primul rând de 
dreptul constituţional: regim parlamentar, regim prezidenţial şi regim semi-
prezidenţial. Utilizând instrumentele ştiinţifice teoretizate de Giovanni Sartori în 
lucrarea sa “ Ingineria constituţionalã comparatã” am încercat sã analizez noile 
constituţii postcomuniste.  
Designul instituţional joacã fãrã îndoialã un rol major în dezvoltarea şi 
consolidarea democraticã a unui stat, Sartori vorbind de “puterea de predictibilitate 
a unei constituţii”
3
. Bineînţeles, în afarã de cadrul formal al instituţiilor intervine şi 
personalitatea liderilor, condiţiile economice ale statului respectiv ca şi cultura 
politicã a cetãţenilor sãi. 
În constituţii sunt descrise modalitãţile de exercitare a puterii în societate, 
dar constituţiile sunt în primul rand “instrumente care limiteaza, obligã şi pun sub 
control exerciţiul puterii politice”
4
. 
 Sartori clasificã sistemele politice ca prezidenţiale şi parlamentare. Într-un 
sistem prezidenţial criteriul principal este cã şeful de stat sã fie ales prin vot 
popular direct, iar parlamentul nu poate sã numeascã sau sã rãstoarne guvernul. 
Preşedintele este cel ce întruchipeaza puterea executivã, iar legislativul se aflã în 
autonomie de executiv, aceste puteri echilibrându-se reciproc. Sistemul american 
este singurul sistem prezidenţial pur viabil, divizarea preşedinte–congres putând 
suscita probleme şi impas politic Sartori concluzionând cã “sistemul american 
                                                          
2
 Robert ELGIE and Jan ZIELONKA, “Constitutions and Constitution-Building. A Comparative 
perspective”, inJan ZIELONKA(editor), Democratic consolidation in Eastern Europe, vol.I, 
Oxford University Press, 2001,p.4 
3
 Giovanni SARTORI, Ingineria constituţionalã comparatã, ed. Mediterana 2000, Bucuresti, 2002. 
p.213 
4
 idem 3, p.213 
 7
funcţioneazã, sau a funcţionat, în ciuda constituţiei sale, nu mulţumitã acesteia”
5
. 
 Spre deosebire de sistemul prezidenţial, în sistemul parlamentar puterea 
este imparţitã între legislativ şi executiv, şi nu pe o separare strictã. Empiric 
întâlnim multe varietãţi de parlamentarism şi nu întotdeauna parlamentul 
prevaleazã asupra executivului, sistemul de tip englez fiind o dovadã clarã în acest 
sens. În Regatul Unit, regele sau regina îl învesteşte în funcţia de prim-ministru pe 
liderul partidului majoritar, şi deasemenea în numeroase sisteme multipartidiste 
cabinetele care se formeazã prin negocieri între partide sunt numite de cãtre şeful 
statului fãrã alegeri formale sau învestiturã. În sistemele parlamentare executivul 
este reprezentat de miniştrii spre deosebire de sistemul prezidenţial. Aici 
preşedintele nu are miniştrii, ci doar consilieri, el având puterea de a lua orice 
decizie “cu sau fãrã, şi chiar împotriva sfatului cabinetului”
6
. În sistemul 
parlamentar, dupã cum continuã Lijphart, cele mai importante decizii trebuie 
asumate de cãtre cabinet, ca un intreg, nu doar de cãtre prim-ministru. 
Studiul lui Arendt Lijphart “Modele ale democraţiei. Forme de guvernare 
şi funcţionare în treizeci şi şase de ţãri”, studiu în care specialistul în ştiinţa 
politicã face o analizã a instituţiilor democratice şi a efectelor acestora asupra 
politicii, fiindu-mi foarte util pentru latura teoreticã a cercetarii mele. Ajungând la 
problemele suscitate de sistemul semi-prezidenţial, Lijphart îşi pune întrebarea 
“care este adevãratul şef al guvernului”? Pentru cã aici avem un preşedinte ales de 
cãtre popor prin vot direct, cu o puternicã legitimitate, dar şi un prim-ministru 
învestit de cãtre Parlament. În Austria sau în Islanda, chiar dacã preşedinţii sunt 
aleşi popular, ei sunt slabi, sistemele lor fiind empiric mai degrabã parlamentare.  
Ca o diferenţã cheie între parlamentarism şi prezidenţialism apare 
problematica dizolvãrii legislativului, preşedinţii nedeţinând dreptul sã dizolve 
legislativul, în timp ce prim-miniştrii şi cabinetele lor posedã acest drept. Dar şi în 
cadrul sistemelor parlamentare, aceastã decizie este mai mult sau mai puţin la 
îndemâna prim-miniştrilor, de exemplu în Anglia aceastã putere este la discreţia 
premierului, însã în Germania, parlamentul poate fi dizolvat numai în anumite 
condiţii. 
În cazul semi-prezidenţialismului, Sartori nu dã o definiţie clarã; în acest 
tip de sistem şeful statului este ales de popor, şi adesea el se numeşte preşedinte. 
                                                          
5
 Giovanni SARTORI,Op.Cit., p. 103 
6
 Arendt LIJPHART, Modele ale democraţiei, ed. Polirom, Iasi, 2000, p. 123 
 8
Acest preşedinte trebuie sã împartã puterea executivã cu un prim-ministru. Acest 
prim-ministru este responsabil în Parlament, având nevoie de încrederea acestuia 
şi de majoritatea parlamentarã.  Puterea unui preşedinte poate provenii numai din 
faptul cã este votat prin vot direct, el poate fi ajutat şi de cãtre unitatea şi forţa 
partidului sãu în legislativ. Lijphart vede aici o slãbiciune a acestui tip de sistem, 
pentru cã preşedintele este dependent de partidul sãu, acesta putere putându-se 
modifica afectând astfel stabilitatea sistemului de guvernare. Când aceasta 
partitocratie este puternicã ea oferindu-i preşedintelui o baza de susţinere bunã, 
având majoritatea legislativã de partea sa, dar se pot cauza şi blocaje când puterea 
executivã este divizatã de puterea legislativã. 
În aceastã dualitate preşedinte-premier pot interveni abuzuri, în special din 
partea preşedintelui când acesta este ales prin vot popular în democraţiile 
parlamentare. Din acestã cauzã, o metodã utilizatã în cadrul sistemelor 
parlamentare este aceea de a alege preşedintele prin intermediul unui colegiu 
electoral special cu membrii din legislativ.  În acest fel este micşorat riscul de a 
conferi unui şef de stat “prestigiul şi implicit puterea conferitã de votul popular”
7
. 
Acest risc nu este deloc de neglijat, aşa cum voi arãta atât  Polonia în “era Walesa” 
cât şi Eltîn în Rusia au abuzat de prerogativele lor constituţionale în lupta lor cu 
legislativele. 
Giovanni Sartori propune un ‘sistem cu doua motoare”
8
, un sistem mult 
mai viabil spune profesorul italian decât semi-prezidenţialismul, care de asemenea 
funcţioneazã pe baza unui motor dublu, executivul şi legislativul, dar care de 
multe ori acţionând simultan întâmpinã disfuncţionalitãti, funcţionând unul 
împotriva celuilalt.  
Referindu-se la constituţiile adoptate în grabã în fostele state comuniste, 
care sunt de multe ori disfuncţionale tocmai din aceste cauze, Sartori propune un 
sistem de “parlamentarism corectat şi contrabalansat de un segment de 
prezidenţialism”
9
, adicã un legislativ şi un executiv care sã acţioneze succesiv şi 
nu simultan. 
Cu toate acestea nu putem vorbi de existenţa unui sistem perfect din punct 
de vedere al aranjãrii puterilor în stat, cel mai mult contând pentru succesul unui 
                                                          
7
 idem 4 ,p.140 
8
 Giovanni Sartori, Op.Cit p.167 
9
 idem 8,p.167 
 9
sistem modul şi maniera cum sunt puse în practicã principiile pe care le conţin 
constituţiile. 
 Cel mai dezbãtut subiect dupã cãderea comunismului a fost alegerea între 
parlamentarism şi prezidenţialism. Criticile aduse de adversarii 
prezidenţialismului, au fost îndreptãţite, de multe ori rivalitatea preşedinte-
parlament generând blocaje politice. Aceastã independenţã reciprocã a 
preşedintelui şi a parlamentelor a creat o rivalitate de multe ori dãunãtoare 
instituţiilor democratice. Nici sistemul parlamentarismului nu apare ca o variantã 
viabilã, el fiind eficient numai în cazul în care existã un sistem bine-dezvoltat de 
partide precum şi un grad ridicat de disciplinã de partid. 
 ”Politica postcomunistã a însemnat de multe ori un joc de sumã zero”
10
, 
dar parlamentele sunt la fel de responsabile pentru acest fapt la fel de mult ca 
preşedinţii. O aparentã putere a parlamentului asupra executivului e datã de 
majoritatea parlamentarã asupra guvernului. La rândul lui, parlamentul poate fi 
contraatacat de guvern prin disciplina de partid. Preşedinţii de multe ori au apelat 
la referendumuri dar nu ca o tendinţã dictatorialã ci mai mult ca un semn de 
neputinţã în lupta cu parlamentele. 
 Robert Elgie în studiul sãu ”Variations on a theme”, avertizeazã cã 
sistemele semiprezidenţiale, unde preşedintele este ales popular iar prim-ministrul 
rãspunzãtor în faţa legislativului, sunt de evitat. Si dã ca exemplu noile state ex-
comuniste, democraţii fragile unde şeful de stat este unul puternic în raport cu 
premierul, atât din cauza prevedrilor constituţionale cât şi dein cauza alegerii 
directe. Elgie continuã precizând cã “aceste sisteme nu sunt nedemocratice 
neaparat, dar cã ele au rezistat în ciuda modelului constituţional şi nu datoritã 
lui”
11
, el referindu-se la o primã categorie de state semiprezidentiale, numindu-le 
puternic prezidentialiste (“highly prezidentialized semipresidential countries”) 
principalul exemplu fiind Rusia, care are un parcurs slab pe drumul spre 
democraţie.  
Elgie preia argumentele lui Juan Linz, care spune cã republica 
prezidenţialã are dezavantaje: încurajeazã disputa dintre executiv si parlament, 
încurajeaza stilul “invingatorul ia totul” si descurajeazã compromisul, preşedintele 
                                                          
10
 Jan ZIELONKA, “New institutions in the Old East Bloc” in Larry DIAMOND şi Marc F. 
PLATTNER, The Global Resurgence of democracy, John Hopkins University Press 1996.p.156 
11
 Rober ELGIE, “Variation on a theme”, in Journal od Democracy,vol. 16, nr.3 (July), 2005,p.103 
 10
este intolerant faţã de opoziţie, încurajeazã candidaţii populişti. Elgie considera ca 
asta se poate aplica si sistemelor semiprezidentiale cu orientare prezidenţialã. Din 
experienţa statelor analizate, autorul constatã cã în aceste sisteme “alegerea directã 
a preşedintelui îl încurajeazã sã se autoportretizeze ca pãrintele sau salvatorul 
naţiunii într-o culturã politicã unde a existat cultul personalitãţii şi primul ministru 
nu poate funcţiona ca o contrapondere la preşedinte”
12
, sistemul acesta fiind puţin 
probabil sã previnã conducerea arbitrarã. In afara acestui tip identificat, cele 55 de 
state care se încadreazã în sistemul semiprezidential, se mai impart in state 
semiprezidenţiale cu un preşedinte cu rol ceremonial((“semipresidential regimes 
with ceremonial presidents”). Acest regim este în practicã unul parlamentar, cu un 
preşedinte cu un rol minim în luarea deciziilor, prim-ministru având principalul rol 
în conducerea ţãrii.  
Ultimul tip de sistem semiprezidenţial, în care se aflã de altfel şi România 
este cel pe care Elgie îl numeşte ”semipresidential regimes with a balance of 
presidential and prime-ministerial powers”- sistemele cu impãrţirea puterii. Si 
acest subtip este susceptibil criticilor, mai ales cã este un sistem ce produce şi el 
conflicte la nivelul executivului şi blocaje decizionale. Se caracterizeazã mai ales 
prin faptul cã decizia aparţine în primul rând prim-ministrului, iar presedintele are 
puterea de a interveni fie sporadic, fie sistematic in anumite domenii, mai ales in 
politica exterã şi cea de aparare. Elgie identificã în aceasta categorie: Croaţia, 
Lituania, Polonia, Finlanda, Capul Verde. Cazul Poloniei, cu preşedintele Wallesa 
incapabil sã “coabiteze” cu prim-miniştrii sãi, este un exemplu clasic în 
argumentul celor spuse de Elgie. De cele mai multe ori, preşedintele, folosindu-se 
de legitimitatea sa doreşte sã-şi maximizeze atribuţiile, astfel intrând în conflict cu 
premierul, care la rândul sãu trebuie sã-şi exercite prerogativelel constituţionale. 
Walesa a încercat sã joace un rol activ în luarea deciziilor, iar aceste situaţii apar 
nu numai dacã şeful de stat şi premierul nu provin din acelaşi partid, conflicte 
apãrând şi în situaţii cume ste cazul României când aparţineau aceluiaşi partid, 
“cadrul constituţional încurajând ambii actori politici sã obţinã mai multã 
putere”
13
.  
Preşedintele Iliescu şi premierul Nãstase este un bun exemplu în sprijinul 
celor spuse mai sus, mai ales cã ei proveneau din aceeaşi formaţiune politicã, una 
                                                          
12
 Robert ELGIE, Art.cit, p.104 
13
 idem 12, p109 
 11
foarte disciplinatã Partidul Social Democrat. Relaţia preşedinte-prim-ministru în 
anii post-decembrişti nu a fost niciodatã una lipsitã de conflicte, cele douã Palate 
fiind într-un permanent “rãzboi” atât  la nivel declarativ cât şi decizional. Situaţia 
acesta s-a acutizat în special dupã anul 2004. Atât sub regimul lui Ion Iliescu cât şi 
al preşedintelui Emil Constantinescu, relaţiile în acest executiv dual au fost de cele 
mai multe ori încordate, fãrã îndoialã textul constituţional fiind incapabil sã 
realizeze un echilibru necesar.  
Cãderea comunismului a impulsionat “extinderea cãtre est” a studiilor 
comparative având ca punct de interes democratizarea, aceste cercetãri beneficiind 
atât  de posibilitaţile oferite de nou apãruta colecţie de cazuri, cât şi de provocãrile 
pe care transformãrile postcomuniste le lanseazã. 
În lucrarea publicatã în 1996, Juan Linz şi Alfred Stepan “Problems of 
Transitionand Democratic consolidation. Southern Europe, South America, and 
Post-communist Europe “ încearcã sã coreleze experienţele de cercetare a 
democratizãrii Americii de Sud şi Sudul Europei la evoluţiile care au avut loc în 
Europa de Est la începutul anilor ’90, tinzând cãtre elaborarea unor teorii unificate 
a schimbãrii în direcţia democraţiei. Una din intenţiile celor doi autori a fost 
revitalizarea studiilor politilogice centrate asupra Europei de Est, prin introducerea 
acestora in curentul deja consacrat al analizelor comparative dedicate tranziţiei lor 
cãtre democraţie. Analiza încorporeazã factori instituţionali, structurali, 
internaţionali, economici şi factori de ordin cultural, în efortul de depãşire a 
limitãrilor la care s-au expus studiile care s-au axat pe analiza exclusivã a câtorva 
dintre aceste variabile. Consolidarea democraticã are loc atunci când jocul 
democratic (reguli, proceduri) devine singurul prezent din viaţa politicã, iar 
instituţiile democraţiei sunt acceptate de actori prin politici şi de marea majoritate 
a cetãţenilor. 
Cei care studiazã fenomenul au acceptat faptul cã majoritatea regimurilor 
post-comuniste moştenesc instituţii politice slabe, iar tot mai mulţi analişti politici 
ajung sã recunoascã faptul cã problemele ce sunt incluse în transformarea şi 
reconstrucţia statului au fost neglijate şi totodatã au fost insuficient abordate în 
proiectarea tranziţiei postcomuniste. 
Linz şi Stepan au concluzionat menţionând cã “problemele statului” 
(stateness problemes) trebuie sã fie plasate în centrul preocupãrilor atât a 
teoreticienilor tranziţiei cât şi a politicienilor şi planificatorilor transformãrilor. 
 12
Devine astfel tot mai evidentã concluzia cã tranziţia postcomunistã nu urmareşte 
patttern-ul tranziţiilor timpurii din sudul Europei şi al Americii Latine derulate cu 
o prealabilã planificare din partea statelor sau a fostelor metropole imperiale. 
Tranziţiile post-autoritare din America Latina şi Europa de Sud s-au concentrat în 
mare masura asupra procesului de democratizare, implicând dar cu o mai micã 
importanţã procesul de liberalizare a pieţei, iar transformarea instituţiilor de stat şi 
reconstruirea aspectului civic al naţiunii nu au jucat nici un rol în aceste tranziţii. 
Prin adãugarea dimensiunii de “stateness” (reconstrucţia statului) tranziţiile 
postcomuniste au complicat sarcinile transformãrii şi reclãdirii noilor societãţi. 
Dacã în prima etapã de dupã cãderea regimurilor comuniste, sub influenţa 
factorilor externi, procesele de transformare au fost centrate preponderent pe 
dimensiunea economicã a schimbãrii, pe parcurs a devenit tot mai evident cã 
moştenirea structurilor statale disfuncţionale, ignorarea transformãrii statului şi a 
relaţiei stat-societate constituie factorii cu influenţa importantã asupra rezultatelor 
tranziţiei. 
Pânã la a putea face asumpţii despre modul în care legile fundamentale ale 
noilor state influenţeazã succesul unui stat pe calea prosperitãţii în perioada de 
tranziţie, trebuie sã apelãm la ştiinţa politicã pentru a vedea ce înseamnã un stat 
democratic. Robert Dahl în “Poliarchii” dã o definiţie care se bucurã de o largã 
acceptare. El stabileşte opt criterii pe care un stat trebuie sã le îndeplineascã pentru 
a putea vorbi de democraţie: 
1) dreptul la vot; 
2) dreptul de a fi ales; 
3) dreptul liderilor politici de a concura pentru susţinere şi voturi; 
4) alegeri care sã fie libere şi corecte; 
5) libertatea de asociere; 
6) libertatea de expresie; 
7) surse alternative de informare; 
8) instituţiile responsabile de politicile publice sã depindã de vot şi de alte expresii 
ale preferinţelor
14
. 
 Cristian Preda precizeazã în lucrarea sa “ Tranziţie, Liberalism şi Naţiune” 
cã pentru a defini democraţia trebuie sã distingem între democraţia ca forma de 
                                                          
14
 Robert A. DAHL, Poliarchii, ed.Institutul European, Iaşi, 2000