5
Metodele biologice, deşi sunt încă imperfecte, prezintă numeroase avantaje faţă de metodele
fizico-chimice de determinare a calităţii apei. Ele permit detectarea, evaluarea intensităţii şi
extinderii poluării, indiferent de natura acesteia şi a mediului receptor. Efectul diferiţilor poluanţi
asupra structurii comunităţilor bentice poate fi remarcat şi în afara fazelor acute de poluare şi, în
cele mai multe cazuri de poluare chimică, dozajul substanţelor este mult mai aleator decât
determinarea efectului biologic global (Angelier, 2000; Choy şi al., 2000 ş.a.).
Unul dintre principalele avantaje ale folosirii diatomeelor ca bioindicatori decurge din faptul
că acestea răspund la modificări de scurtă durată dar, la fel de bine, integrează schimbări de lungă
durată, precum şi combinaţii ale diferitelor tipuri de impact.
Verneaux şi colab. (1976) arată că determinarea calităţii biologice a sistemelor acvatice se
bazează pe studiul organismelor vii care le populează. Pentru aceasta se utilizează două mari
categorii de metode: metodele fondate pe prezenţa organismelor indicatoare pentru un anumit tip
de contaminare şi metodele globale, bazate pe examinarea populaţiilor acvatice, analizate la nivel
biocenotic sau doar parţial. Determinarea indicilor biotici, cu numeroasele lor variante, reprezintă o
implicare sintetică a celor două categorii de metode.
Utilizarea diatomeelor în locul celorlalte comunităţi din fitobentos a devenit o practică
generală în ultimii anii, datorită unui număr de motive. Diatomeele formează un grup foarte divers,
atât din punct de vedere morfologic căt şi ecologic, şi se regăsesc în toate tipurile de ape
naturale.Reprezintă grupul major de alge din majoritatea râurilor. Au fost studiate extensiv şi au fost
dezvoltate metode pentru interpretare.
Acest studiu a fost derulat în cadrul unui proiect integrat CNECSIS intitulat: «Dezvoltarea
unui sistem integrat de monitorizare a calităţii apei pe baza indicilor biologici şi evidenţierea
presiunii antropice asupra ecosistemelor lotice »
Realizarea acestui studiu pe râul Arieş nu ar fi fost posibilă fără contribuţia esenţială a
Doamnei Conferenţiar Dr. Laura Momeu a cărei esperienţă în domeniul comunităţilor algale şi-a
pus amprenta asupra rezultatului obţinut.
Cu această ocazie doresc să aduc sincere mulţumiri pentru ajutorul acordat şi să îmi exprim
aprecierea pentru munca pe care o realizaţi cu aşa mare dedicare.
6
Capitolul I
Caracterizare fizico-geografică generală a Bazinului Râului Arieş
1.1. Localizare geografică
Arieşul, cel mai mare afluent de pe dreapta al râului Mureş, numit în trecut Aurarus, desparte
aproape în două Munţii Apuseni, lăsând spre sud crestele calcaroase ale Munţilor Trascău şi
înălţimile scunde ale Munţilor Metaliferi, iar spre nord culmile înalte ale Munţilor Gilăului,
Vlădeasa şi Muntele Mare.
Râul îşi are izvoarele pe versantul de nord-est al masivului Curcubăta, din Fântâna Cepii
(1761m) care se află sub cel mai înalt vârf al Bihariei – Curcubăta Mare (1849 m).
Cursul Arieşului are o lungime de 167 km, o lăţime de 20 – 35 m la Câmpeni şi 50 m la
Turda, adâncimea medie nu depăşeşte 1 m, iar diferenţa de nivel de la izvoare până la vărsarea în
Mureş este de 1490 m.
Trei sferturi din cei 167 km, îi străbate printre munţi, iar restul printr-un culoar depresionar de
contact al acestora cu Podişul Transilvaniei.
În sistemul Mureşului, Arieşul este al doilea ca suprafaţă a bazinului de drenaj (2970 km
2
) şi
al treilea ca lungime, dar are întâietate cu debitul său de 26 m
3
/s. Faptul se explică ţinându-se cont
că mai mult de 2/3 din bazinul său (peste 2000 km
2
) reprezintă zonă muntoasă (Ujvari, I.,1972).
7
1.2. Aspecte geologice
Diversitatea rocilor provenite din numeroase perioade glaciare sunt dovada unor transformări
continue ale scoarţei terestre din zonă de-a lungul timpului. Ansamblul arhitectural al bazinului este
rezultatul îngemănării următoarelor funcţii, care s-au manifestat permanent: sedimentare,
magmatism, vulcanism, orogeneză şi metamorfism.
În succesiunea depozitelor din Munţii Apuseni, conglomeratele se întâlnesc la epoci diferite şi
ocupă suprafeţe întinse având un volum mare. Cele mai vechi aparţin paleozoicului (permian) şi
sunt cunoscute sub numele de conglomerate verrucano. Ele ocupă cea mai mare parte din Munţii
Bihor.
Metamorfismul general a afectat sedimentele acumulate în geosinclinale, în perioade
îndelungate rezultând un volum mare de şisturi cristaline.
Fundamentul cristalin se dezvoltă puternic între Valea Arieşului şi Valea Crişului Repede,
apare pe suprafeţe întinse în Muntele Mare şi în sudul Munţilor Bihor şi în axul Munţilor Trascău.
Şisturile cristaline şi calcarele intercalate între ele, apar doar în regiunea minieră Baia de
Arieş, la sud de Valea Arieşului.
Formaţiunile de roci, anterioare terţianului, au suferit puternice fragmentări în erele geologice,
delimitând bazine care au fost umplute de sedimente (M. Palfy 1912). Formaţiunile sedimentare
sunt foarte răspândite: cele mai vechi gresii colorate în roşu sunt legate de conglomeratele de
verrucano; sedimente paleozoice apar în Munţii Bihor fiind reprezentate de pânza de Arieşeni.
Formaţiuni sedimentare jurasice se găsesc în platoul carstic Padiş – Scărişoara şi masivul Bedeleu
din Munţii Trascău şi sunt alcătuite din calcare masive ce stau transgresiv pe soclul cristalin şi pe
ofiolite. Terra rossa este argila roşie a platourilor calcaroase rezultată din decalcifierea calcarelor
jurasice (Bihor, Metaliferi), se găseşte în peşteri, în fundul dolinelor şi în crăpăturile stâncilor.
Sedimente cretacice se regăsesc în Masivul Găina, în Munţii Metaliferi şi în vestul Munţilor
Trascău şi sunt foarte diverse, alcătuite în general din gresii, conglomerate şi marne.
La est de Muntele Mare şi în Nord-estul Munţilor Trascău, la contactul cu Podişul
Transilvaniei apar sedimente terţiare: paleogene (în golful Iara) şi neogene. Bazinul inferior al
Arieşului, format în zonă de podiş, prezintă sedimente sarmaţiene (nisipuri, argile, pietrişuri, tufuri
vulcanice) şi cuaternare (pietrişuri şi nisipuri) care se găsesc în lunci şi terase, fiind cele mai noi
depozite.
Marnele bogate în calcare aparţin cretacicului inferior, iar marnele cu foraminifere formează
cea mai mare parte din depozitele senoniene (bazinul Iara - Arieş).
8
Munţii Apuseni cuprind toată suita de zăcăminte magmatice. În Muntele Mare se întâlnesc
granite considerate ca batolite atrase la suprafaţă de mişcările orogene (Popa, A.,2000).
Vulcanii, supape de siguranţă ale vetrelor magmatice, s-au manifestat într-o lungă durată de
timp în Munţii Apuseni (Metaliferi, Vlădeasa).
În Munţii Metaliferi se întâlnesc bresciile vulcanice legate de vulcanii terţiari. Tufuri
vulcanice sunt prezente în bazinul Transilvan şi apar sporadic în bazinele intramontane ale
Apusenilor.
Râurile de munte, care spală masele calcaroase, formează chei. Căderile de apă sau cascadele
sunt numeroase în munţii vechi alcătuiţi din şisturi metamorfice şi roci eruptive precum şi în dreptul
barierelor de calcar.
În terenurile calcaroase, văile sunt sorbite pe crăpături şi dispar în hăuri. Sunt văile ascunse
după modelul celei de la Vâna Tare de pe hotarul Ponorului (Munţii Trascău). Valea Ponorului,
îndreptată spre Arieş, dispare când trece din terenul şistos cretacic în calcarele Bedeleului.
Masele calcaroase de la Piatra Secuiului, Cheile Aiudului şi dolomitele de la Albac – Gârda de
Sus formează grohotişuri de pantă.
Alături de roci, fosilele sunt mărturii ale trecutului, care oferă informaţii despre vieţuitoarele
care au populat, în trecut, apele şi uscatul.
În Munţii Apuseni, fosilele se întâlnesc în toate complexele sedimentare mezozoice şi terţiare,
ele lipsind în complexul metamorfic. Munţii Metaliferi sunt bogaţi în fosile adăpostite în depozitele
jurasice, cretacice şi terţiare. Calcarele jurasice conţin resturi de peşti, amoniţi, lameli-branhiate,
gasteropode, brachiopode şi coralieri.
Calcare cu hipuriţi se cunosc din cretacic în Bihor. Unele calcare sunt alcătuite din acumularea
foraminiferelor. S-au descoperit calcare cu orbitoline în Munţii Metaliferi, calcare cu
Lithothamnium în bazinele intramontane ale Metaliferilor. Aceste formaţiuni deosebit de variate
constituind structura internă a zonei studiate explică aspectul exterior al acesteia (Iancovici, V. şi
colab.1976).
9
1.3. Aspecte geografice
Înfăţişarea reliefului actual al bazinului Arieşului este rezultatul unei evoluţii îndelungate, în
care eroziunea a fost intensă, iar la acţiunea ei a contribuit reţeaua hidrografică veche, eroziunea
glaciară şi eroziunea normală mai recentă (Popa, A.,2000).
Din punct de vedere morfologic teritoriul studiat se remarcă prin marea varietate a formelor de
relief reprezentate prin:
zona montană – cu altitudini cuprinse între 600 şi 1800 m (1849 m, Vârful Curcubăta
Mare).
zona submontană – caracterizată prin interfluvii largi, care coboară spre Valea Arieşului
(zonă denumită şi „platforma Ţării Moţilor”).
zona formaţiunilor sedimentare cuaternare reprezentată prin:
- conuri de dejecţie – acumulări de depozite sedimentare cu stratificaţie încrucişată depuse
pe cursurile inferioare ale văilor, la confluenţa cu râurile importante (în special râul Arieş);
- zone de luncă – prezente de-a lungul Arieşului şi a văilor importante;
- zone de terasă – evidenţiată pe cursurile de apă importante (în special pe malul stâng al
Arieşului);
- zone de depuneri deluviale – fac legătura între teritoriile mai joase (lunca - terasa) cu
dealurile învecinate; aceste zone s-au format prin acţiunea factorilor exogeni, depozitele mai vechi,
antecuaternare, fiind erodate iar materialul rezultat a fost transportat şi depus pe pante sub formă de
depozite fine argiloase – prăfoase;
Munţii Apuseni sunt cea mai înaltă şi masivă grupă muntoasă din Carpaţii Occidentali. Acest
subţinut este alcătuit dintr-un nucleu cristalin central, puternic înălţat, limitat de importante falii,
care îl despart de depresiunile înconjurătoare.
Cea mai mare înălţime o întâlnim în Munţii Biharea (vârful Curcubăta Mare, 1849m), în
depresiunile din vest altitudine coborând sub 200 m.
Muntele Bihor – prezintă altitudini mijlocii în cadrul Carpaţilor, iar în cazul Apusenilor
întâlnim cele mai mari înălţimi, datorită durităţii mari a şisturilor cristaline. În vest sunt alcătuiţi pe
o mare întindere din calcare dure mezozoice, care au dat unele dintre cele mai pitoreşti forme
carstice din munţii noştri (Padiş, Cetăţile Ponorului, Gheţarul de la Scărişoara) (Bleahu,
M.,Badea,S.,1981).
Uniformitatea relativă a reliefului, împreună cu cea litologică caracterizează Muntele Mare
situat în partea nordică a Arieşului reprezentând cumpăna de ape dintre acesta şi Someşul Mic.
10
Excesul de umiditate şi drenajul dificil au favorizat aici apariţia unor arii mlăştinoase care au
evoluat mai apoi în turbării. Prezenţa calcarelor cristaline a permis apariţia unor forme carstice
(Izbucul intermitent Bujorel, de pe Valea Poşaga) (Pop,G.P., 2000).
Regiunea ocupată de Munţii Metaliferi este alcătuită din punct de vedere geologic din roci
cristalofiliene ce constituie fundamentul zonei, roci sedimentare şi eruptive aparţinând ca vârstă
mezozoicului şi neogenului.
Structura geologică ca şi prezenţa unor serii de văi şi depresiuni impun subdivizarea
Metaliferilor în mai multe unităţi tipice, între acestea Masivul Găina şi Munceii Auriferi care sunt
situaţi pe Valea Arieşului.
Masivul Găina se află între Arieşul Mic şi Valea Abrudului şi respectiv Crişul Alb. S-a format
pe şisturi cristaline şi granitoide de Bihor rezultând un relief cu platouri larg ondulate.
Munceii Auriferi, se află între Arieş şi Mureş, cuprind Culmea Negrilesei (cu poienile de
narcise) formată pe microconglomerate cretacice, reprezentând cumpăna de ape dintre Arieş şi
Mureş.
Trascău – munţi cu altitudine mică (puţin peste 1200 m), dezvoltaţi pe depozite jurasice şi
cretacice, dispuse în pânze de şariaj cu pânze – solzi.
În relieful extrem de variat în care îşi fac apariţia ofiolitele şi calcarele jurasice, precum şi
cristalinul, Arieşul şi afluenţii săi şi-au săpat defilee impresionante (Iara, Pietroasa, Hăşdate).
Calcarele jurasice au determinat apariţia unor întinse lapiezuri şi a unui număr mare de doline.
Apele care intersectează au săpat chei pitoreşti: Cheile Turzii, Cheile Turenilor, Cheile Trascăului. )
(Popescu-Argeşel,I.,1984).
Ceea ce atrage atenţia sunt abrupturile structurale, grohotişurile acumulate la baza acestora,
cheile, peşterile numeroase (Huda lui Papară – 2020 m lungime) cu lacuri şi cascade subterane şi cu
o emergenţă tot în cascadă, dolinele şi ravenurile etc.
În cristalin sunt tăiate defileele Arieşului (Ocoliş - Buru), Ocolişelului (Ocolişel - Lungeşti) şi
Iarei. Cele câteva insule de calcare cristaline, incluse în masa de şisturi, domină interfluviile mai
domoale (Piatra Vidolmului conservă şi o pădure de lariţă).
La marginea estică a zonei montane, Arieşul pătrunde în depresiunea Transilvaniei în dreptul
localităţii Corneşti. Bazinul inferior al râului se formează la interferenţa următoarelor subunităţi:
masivul deluros Feleac – în nord, Câmpia Transilvaniei – în nord-est, Podişul Măhăceni – în sud şi
Podişul Târnavelor – în sud-est. Arieşul având direcţia de curgere opusă Mureşului, la Câmpia
Turzii face o cotitură bruscă spre sud şi se varsă în Mureş la Gura Arieşului (Velcea,V.,Savu,,Al.
1982).
11
Depresiunea Turzii are o întindere largă de-a lungul cursului inferior al Arieşului, de la ieşirea
din munţi până la vărsare. S-a format prin eroziune selectivă la contactul rocilor dure cu rocile
friabile ale Depresiunii Transilvaniei.
În drumul său, Arieşul scaldă mai multe depresiuni intramontane:
- depresiunea Arieşeni – se găseşte la confluenţa Arieşului cu Cobleşul;
- depresiunea Gârda – s-a format la confluenţa Arieşului cu Ghizghiţul şi cu Gârda;
- depresiunea Albac – la confluenţa Arieşului cu Albacul.
Convergenţa hidrografică din regiunea Câmpeni (Arieşul Mare, Arieşul Mic, Abrudul şi
Bistra) a favorizat apariţia ariei depresionare Câmpeni – Bistra.
Între Bistra şi Muşca, prezenţa cristalinului îngustează valea, rezultând un aspect de
defileu. Reintrând în fliş, Arieşul dă naştere la o nouă arie depresionară, la Lupşa (500 m).
Între Muncel şi Sălciua se formează un alt defileu în cristalin, acesta conţinând şi bazinetul
tectonic Baia de Arieş. La Sălciua se formează depresiunea cu acelaşi nume într-un sinclinal
cretacic. Cel mai lung sector de defileu, între Ocoliş şi Moldoveneşti, este format în cristalin şi
ofiolite, singurul bazinet depresionar – Buru – s-a format pe sedimente cretacice (Bleahu,M.,şi
colab.1976).