6
caracterizate prin nediferenţieri, lipsă de coeziune şi organizare, reacţie emoţională la
situaţiile în care este implicată.
Cel de-al doilea capitol tratează comportamentul social şi influenţa socială pe care
am privit-o ca pe orice schimbare pe care relaţiile persoanei cu alţii o produc asupra
activităţilor ei intelectuale, asupra emoţiilor sau acţiunilor ei.
În ce priveşte manipularea, ca mecanism al contagiunii sociale, tratată în cele două
capitole care urmează, am arătat că aceasta apare atunci când o situaţie socială este creată
premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit de
manipulator.
Am continuat cu manipularea prin mass-media pentru că are o pondere extrem de
mare şi în plus are şi un impact uriaş asupra publicului.
În ultimul capitol al lucrării de faţă am cercetat fenomenul gripei aviare care nu s-a
dovedit a fi decât o mare manipulare.
O abordare sociologică a comportamentului colectiv sugerează că determinanţii
comportamentului colectiv sunt daţi de următoarea secvenţă de evenimente şi de elemente:
utilitatea structurală, constrângerea structurală, creşterea şi răspândirea unei credinţe
generalizate (cum ar fi isteria în masă sau dezabuzarea), factorii precipitatori, mobilizarea
participanţilor la acţiune (prin intermediul liderilor, într-o mişcare socială, sau printr-un
eveniment dramatic precum zvonul sau panica) sau operaţia de control social. Ultima
dintre acestea are o importanţă deosebită, întrucât odată cu apariţia unui episod de
comportament colectiv durata şi severitatea lui sunt determinate de răspunsul agenţilor
controlului social.
7
CAPITOLUL I
MULŢIMEA
1.1. Ce este mulţimea?
Pornind de la preocupările primilor psihosociologi, precum Gustave Le Bon şi
Gabriel Tarde (care au sugerat că originile mulţimilor constau atât în instinctul de hoardă
cât şi în imitaţia în masă), cercetarea sociologică asupra mulţimilor face parte acum din
studiul comportamentului colectiv.
Anii 30: democraţia, în sensul tradiţional, îşi proiecta ultimele sale raze. Ea păstra,
încă, farmecul acelor fiinţe crepusculare care aproape au supravieţuit timpului lor natural.
Alte forţe politice şi sociale, sinistre şi violente, îi atacau poziţiile. O furtună fără precedent
era pe cale să izbucnească. Doi filozofi, J. Ortega y Gasset şi K. Jaspers , independent unul
de celălalt, cercetau orizontul occidental. Pentru a-şi concentra privirile şi a prevedea
viitorul în mod corect, au adoptat amândoi o imagine-cheie identică: mulţimea. Primul,
potrivit unui patos tipic spaniol, a amestecat în tonul declaraţiei sale triumf şi angoasă,
anunţând că revolta maselor e un simbol al timpului, semnul totalei sale noutăţi.
Un nou om a apărut în lumea apuseană, omul mulţimii: un om golit dinainte de
propria sa istorie, lipsit de memoria propriului său trecut şi, ca urmare, supus oricăreia
dintre acele discipline denumite, adeseori, interna- ţionale. Cel de-al doilea filosof, un om
metodic şi erudit, era dedicat mai curînd analizelor abisale. Concluziile sale erau, oricum,
identice. Astfel, el a stabilit că problema fundamentală a perioadei era să se descopere dacă
este posibil să democratizezi omul mulţimii. De aceea, atunci când cei doi filosofi vorbeau
despre omul mulţimii, ei se refereau la o psihologie, la o viziune asupra naturii umane mai
mult sau mai puţin acceptată. Procedând astfel, ei nu făceau decât să reitereze un concept
care moşise apariţia psihologiei maselor, în 1895, conferindu-i o semnificaţie mai generală
în perioada interbelică, denumită la vremea respectivă, poate şi din acest motiv “vârsta
mulţimilor”. (Neculau, 1996)
Mulţimile implică de obicei un număr mare de oameni, aflaţi în strânsă proximitate
spaţială. Ele pot fi mulţimi instrumentale, având ca scop precis, ca, de exemplu,
8
participarea la un raliu; sau pot fi expresive, atunci când grupul intenţionează să-şi producă
propria satisfacţie emoţională sau expresivă, ca, de exemplu, în cazul mulţimilor care
dansează la un carnaval. “Linia despărţitoare nu este întotdeauna uşor de trasat, după cum
se poate vedea în cazul revoltelor: unii au argumentat că răzmeriţele sunt expresive şi pur
emoţionale, o izbucnire de furie şi distrugeri fără sens; alţii au sugerat că răzmeriţele sunt
instrumentale, constituind fie o manifestare politică, fie un act criminal de jaf şi
distrugere.” Această distincţie nu este întotdeauna clară. Alte categorisiri, nu mai puţin
ambigue, privesc distincţiile între mulţimile orientate (cu un obiect sau scop specifice) şi
mulţimile difuze (nesigure, în rândul cărora apar frecvent zvonuri şi încăierări). (Oxford,
pp. 112-113)
Sigmund Freud în cartea sa Psihologie colectivă şi analiza Eului afirma că
mulţimea seamănă cu starea hipnotică prin natura instinctelor care îi asigură în acest fel
coeziunea şi prin substituirea obiectului cu idealul eului.
Existenţa unui anumit tip de fenomen, oricât de evident, nu dă, în mod automat,
naştere unei noi ştiinţe. Iar o ştiinţă nu răsare din vocabularul care identifică astfel de
fenomene şi care face posibilă discuţia. O nouă ştiinţă este rezultatul unei decizii
conştiente. Pentru a o elabora, însă, e absolut necesar un răspuns la întrebarea următoare:
ce este mulţimea? Au fost propuse trei răspunsuri:
1. Mulţimea este o masă de indivizi aflaţi la marginea establishment-ului, care iau
o anumită poziţie faţă de acesta într-o perioadă de criză. Ea derivă din disoluţia temporară
a comunităţilor şi claselor. Adunătura, gloata, lumpenproletariatul - aceştia sunt termenii
pe care îi califică lipsa de organizare, structură şi justificare. Mulţimile atrag persoane fără
identitate oficială, la limita reţelei sociale: aceia care locuiesc în suburbii şi la periferia
marilor oraşe, în ghetouri şi oraşe din carton, şomeri, izgoniţi şi în afara legii.
Cu alte cuvinte, mulţimile sunt asociale, iar membrii lor asociali. Nici istoricul şi
nici sociologul nu văd în ceea ce se întâmplă ceva mai semnificativ decât un fenomen
normal. Cel mult, un epifenomen. Nici vorbă să constituie obiectul unei ştiinţe. E, mai
curând, o curiozitate, ceva care rupe cursul regulat al evenimentelor. Mulţimea, în sistemul
social, trece drept lipsă de sistem, drept prăpastie şi, în ultimă analiză, drept expresie
colectivă mai curând decât socială. (Weber, 1949).
9
2. Mulţimile sunt bolnave, nestăpânite, isterice; sunt epitomizate de izbucnirile
emoţionale prin care fanii îşi întâmpină starul, de activitatea tumultuoasă a vreunui profet
sau de extazul colectiv al credincioşilor. Înnebuniţi este termenul care descrie cel mai
nimerit delirul flagelatorilor care, încă din vremea Cruciadelor, au cutreierat întregul
continent sau al celor cărora falşi Mesia le-au indus energie demonică.
Îndrăgostite de un om sau de o idee, masele transformă drama istoriei într-un
carnagiu sângeros sau într-un carnaval grotesc, în funcţie de perioadă. Cărţi cu titluri atât
de sugestive, precum Extraordinarele Deziluzii Populare şi Nebunia Mulţimii a lui
Mackay, reprezintă izbucnirile mulţimii ca izbucniri ale nebuniei îmbibate de iluzii oarbe
şi prezentând forme serioase de delir, halucinaţie şi de o totală lipsă de control. Dincolo de
aceste trăsături spectaculoase, dar şi perturbante, mulţimile nu interesează de fel pe
cercetători.
3. Cel de-al treilea răspuns poate fi rezumat într-o singură definiţie: mulţimile sunt
criminale. Ele sunt compuse din vagabonzi şi zdrenţăroşi, animaţi de intenţia de a jefui şi
distruge, manifestând o violenţă oarbă, aşa cum o arată suporterii după un meci de fotbal
sau grupurile de tineri care vin de la un concert pop. Furia lor se declanşează fără motiv
aparent şi se exprimă în acte de huliganism sau chiar prin crime. Consecinţele naturale sunt
opoziţia faţă de autorităţi şi dispreţul faţă de lege.
Spre sfârşitul secolului XIX, când proliferau greve şi răscoale importante,
asemenea “mulţimi criminale”, ameninţând stabilitatea statului şi securitatea cetăţenilor
săi, au devenit imediat un subiect de analiză. Nu poate fi o simplă coincidenţă faptul că
primele interpretări asupra caracteristicilor mulţimii au fost furnizate de către Lombroso, a
cărui teorie asupra criminalilor înnăscuţi era, la vremea aceea, faimoasă. După el, mulţimea
violentă era compusă din persoane cu predispoziţii ereditare faţă de delincvenţă şi din cei
care îi însoţeau. Motiv suficient, se pare, pentru a sugera ca psihologia masei să fie
considerată ramură a antropologiei criminale, din moment ce criminalitatea este
caracteristica fundamentală a tuturor mulţimilor. (Neculau, 1996)
Încă de la început, apariţia mulţimilor a fost percepută drept un simptom al
divergenţei colective de la normă. Divergente, nebune sau criminale, în măsura în care
reprezentau scursura sau pleava societăţii, mulţimile nu aveau nici o existenţă intrinsecă
sau reală.
10
Teoria fundamentală a lui Gustave Le Bon a respins deschis aceste soluţii, precum
şi atitudinile pe care le inspiraseră. Argumentarea sa este de o maximă simplitate:
particularitatea mulţimilor este fuziunea indivizilor într-o conştiinţă şi o stare emotivă
comună. Distincţiile personale se dizolvă, clasele se amestecă, facultăţile intelectuale se
nivelează. A. Vierkandt înţelege mulţimea drept opusul polar al individului. Include şi
elita, aristocraţia, intelectualii ş.a.m.d. Mulţimea poate cuprinde pe oricine, odată ce
oamenii se unesc. Din moment ce mulţimea nu poate fi definită drept manifestare
tranzitorie rezervată unei secţiuni a societăţii, urmează că delincvenţa sa naturală este o
iluzie. Nici unul dintre membrii mulţimii nu ar îndrăzni să comită de unul singur vreuna
dintre faptele abominabile pe care mulţimea le săvârşeşte aparent cu uşurinţă. Este lipsită
de sens afirmaţia că mulţimile sunt criminale sau virtuoase. (Le Bon, 1996)
S-ar părea că nu este nimic demenţial sau patologic în aşa-numita nebunie, furie sau
în delirul maselor. Mulţimile sunt compuse din oameni normali şi relativ stabili, cu
diferenţa că, odată ce formează o mulţime, aceşti oameni simt, gândesc şi se comportă
diferit. Se mişcă într-un univers mental diferit ce are propria sa logică. Numai că o astfel de
diferenţă nu ne îndreptăţeşte să o diagnosticăm drept “nebunie colectivă”, “isterie de masă”
sau, vorbind în mod strict, ca ceva patologic. Etichetele sunt înşelătoare, iar a clasifica un
astfel de comportament drept excepţional nu are nici o garanţie. (Neculau, 1996)
Ca o concluzie putem afirma ca mulţimea constituie o grupare temporară de
indivizi, aflaţi în apropiere fizică, fie din întîmplare fie deliberat, în virtutea unui obiectiv
sau interes comun. Existenţa unor interese, motive, obiective similare, care reclamă
prezenţa unor indivizi în acelaşi loc şi în acelaşi moment, nu constituie însă condiţii
suficiente pentru crearea unor legături, interrelaţii, a unei structuri.
Sociologic, noţiunea de mulţime acoperă o varietate de forme de grupare,
caracterizate prin nediferenţieri, lipsă de coeziune şi organizare, reacţie emoţională la
situaţiile în care este implicată. Aceste caracteristici disting mulţimile de orice colectivitate
cu un anumit grad de organizare şi de grupul social care posedă o organizare internă
definită de instituţii, modele de acţiune şi mecanisme de control. Lipsa acestor elemente
face ca, odată satisfăcute sau schimbate condiţiile care au condus la constituirea mulţimii,
aceasta să se dizolve.