5
economică; cea de a doua parte are caracter pragmatic, urmărind măsura în care
practica economică se fundamentează pe ştiinţa despre capital, iar noţiunile cu privire
la capital devin operaţionale în activitatea cotidiană.
Lucrarea debutează printr-un capitol referitor la GENEZA ŞI CONSTITUIREA
TEORIEI MODERNE A CAPITALULUI, în cadrul căruia au fost valorificate ideile şi
concepţiile preclasice care au contribuit la elaborarea teoriei moderne a capitalului de
către Şcoala clasică engleză de economie politică. Relevând contribuţiile clasicilor şi
evoluţia ideilor acestora despre capital, în mod logic, am ajuns la două filiaţii, la două
modalităţi fundamental diferite de abordare a capitalului: marxismul şi liberalismul
neoclasic.
Capitolul al doilea TEORIA MARXISTĂ A CAPITALULUI, a urmărit
mecanismele economico-sociale în cadrul cărora producţia simplă de mărfuri s-a
transformat în producţie capitalistă, iar banii (ca mijlocitori ai schimburilor) s-au
transformat în capital. Surprinderea trăsăturilor esenţiale ale capitalismului, în viziunea
marxistă, a proceselor prin care are loc vânzarea-cumpărarea forţei de muncă, a
relaţiilor sociale capital-muncă salariată, a procesului prin care capitalul produce
mărfuri şi plusvaloare, a mecanismului prin care plusvaloarea se retransformă în
capital şi îi măreşte dimensiunile, extinzând în acelaşi timp şi sistemul relaţiilor de
producţie capitaliste sunt problemele de fond care au făcut obiectul de studiu al
acestui capitol.
De asemenea, capitalul a fost cercetat nu numai static, pentru a i se desprinde
esenţa, ci şi dinamic, sub forma circuitului şi rotaţiei acestuia, din care au rezultat:
formele funcţionale ale capitalului- capitalul bănesc, capitalul productiv şi capitalul
marfă-; componentele structurale ale capitalului productiv- capitalul fix şi capitalul
circulant; capitalul industrial, capitalul comercial şi capitalul de împrumut; reproducţia
capitalului individual şi a capitalului social, împreună cu relaţiile de producţie pe care
se întemeiază.
Subliniind contribuţiile deosebite ale lui K. Marx în realizarea celei mai ample
lucrări ştiinţifice despre capital, cunoscută în istoria ideilor şi doctrinelor economice,
am amintit şi unele dintre limitele acestei teorii, în special supraevaluarea şi
absolutizarea rolului clasei muncitoare în destinele societăţii capitaliste.
Cel de al treilea capitol schiţează CONTRIBUŢIILE LIBERALISMULUI
NEOCLASIC LA ÎMBOGĂŢIREA TEORIEI CAPITALULUI. Mai întâi, au fost
prezentate contribuţiile reprezentanţilor diferitelor şcoli marginaliste la îmbogăţirea
6
teoriei capitalului, având în vedere noua viziune a acestora asupra principalelor
probleme economice, viziune opusă atât şcolii clasice cât şi teoriei marxiste a
capitalului. În al doilea rând, în teza de doctorat au fost puse în evidenţă controversele
şcolii neoclasice(Şcoala de la Cambridge şi Şcoala de la MIT) în ceea ce priveşte
conceptul de capital, precum şi a locului şi a rolului pe care acesta îl exercită în cadrul
procesului de creştere economică. O parte însemnată din capitolul al treilea a fost
dedicată extinderii utilizării conceptului de capital în domenii de activitate care exced
economia. În această privinţă, au fost evaluate: teoria capitalului uman, teoria
capitalului natural, teoria capitalului antopic, teoria capitalului social, ş.a.
Observând extinderea ariei de cuprindere a conceptului de capital dincolo de
activităţile economice, nu am ezitat să susţin că esenţa noţiunii de capital s-a diluat şi,
pe cale de consecinţă, este important să se facă o ierarhizare a noţiunilor care rezultă
din existenţa conceptului extins de capital. Am considerat că noţiunile economice de
capital surprind esenţa acestuia şi sunt noţiuni de bază, în timp ce noţiunile utilizate
pentru a identifica activităţi sociale sau economico-sociale sunt derivate, deci
secundare şi descriu conexiunile dintre activităţile economice întemeiate pe capital şi
activităţile neeconomice.
Capitolul al patrulea, CAPITALUL REAL ŞI CAPITALUL CA DISPONIBILITATE
FINANCIARĂ, intră deja în mecanismele economiei reale utilizatoare de capital. Trei
probleme esenţiale au făcut obiectul cercetării noastre:
a) capitalul real ca factor de producţie, cu structurile şi formele lui, cu
modul de utilizare productivă şi eficientă a componentelor sale;
b) capitalul ca disponibilitate financiară, cu trăsăturile şi particularităţile
sale funcţionale;
c) reproductibilitatea capitalului şi a părţilor sale componente, simultan,
în forma sa fizică(reală) şi ca disponibilitate financiară, în interacţiune
cu sistemul de pieţe, şi în mod deosebit, cu pieţele speciale pe care
le-a generat: piaţa bunurilor de capital(comerţul cu bunuri de capital),
piaţa monetară şi piaţa valorilor mobiliare(financiară).
În capitolul al cincilea, CAPITALUL AGENTULUI MICROECONOMIC, s-au
urmărit problemele de practică economică în privinţa modului în care se constituie, se
dezvoltă şi se conservă capitalul firmei. Am considerat că sunt semnificative şi
ilustrative aspecte precum: sursele, modul de formare şi de creştere ale capitalului
unei societăţi comerciale, care sunt costurile procurării capitalului de către firme, cum
7
se poate finanţa activitatea unei întreprinderi şi, nu în ultimul rând, legătura dintre
mărimea şi structura capitalului, evaluarea patrimonial-financiară a întreprinderii şi
valoarea de piaţă a acesteia.
Cum economia nu se reduce la existenţa şi activitatea agenţilor individuali, am
considerat a fi necesar un al şaselea capitol al tezei de doctorat, intitulat CAPITALUL
LA NIVEL MACROECONOMIC.
Capitalurile individuale se înlănţuiesc şi se întrepătrund, apărând o problemă
macroeconomică esenţială: cum se poate capitaliza economia naţională în ansamblul
său şi ce rol trebuie să ocupe pieţele specializate în acest proces?
Pentru că orice proces de capitalizare şi recapitalizare începe cu fondurile
băneşti disponibile, acumulate în sistemul bancar-financiar, am considerat ca fiind
oportună relevarea contribuţiei pieţei monetare şi a pieţelor de capital în înfăptuirea
capitalizării economiei naţionale.
Capitalizarea contribuie la finanţarea dezvoltării economice, a cărei finalitate se
concretizează în rezultatele macroeconomice(PIB şi venitul naţional), mai ales, în
acele părţi ale PIB care înlocuiesc capitalul fix uzat, la care se adaugă acumularea
netă internă şi resursele financiare care provin din economia mondială. Din acest
punct de vedere, am considerat ca fiind necesar şi important de prezentat în teza de
doctorat a modului în care contabilitatea naţională, prin conturile de capital financiar şi
de patrimoniu, reliefează procesul de capitalizare la nivel naţional.
Contribuţiile cele mai importante pe care le-am adus se referă la:
• încercarea de a obţine o imagine de ansamblu asupra problematicii complicate
a capitalului, de a găsi filiaţia şi convergenţa diferitelor idei şi concepţii
referitoare la capital, care au contribuit, de-a lungul istoriei, la elaborarea teoriei
de sine stătătoare a capitalului şi la dezvoltarea acestuia, în cadrul unei vii
dezbateri care nici în prezent nu s-au încheiat.
• structurarea problematicii capitalului într-un mod aparte, original, care să
permită reflectarea amplă a stadiului actual al teoriei capitalului.
• relevarea contribuţiei excepţionale a şcolii clasice în elaborarea teoriei moderne
a capitalului din care s-au inspirat, dar, în parte, au şi negat-o marxismul şi
liberalismul neoclasic.
• surprinderea principalelor aspecte ale conservării şi creşterii capitalului la nivel
de firmă şi de economie naţională.
8
• relevarea procesului de capitalizare a activităţii economice în interdependenţă
cu procesul de acumulare, piaţa monetară şi pieţele de capital.
9
CAPITALUL ÎN PARTEA
TEORIA ECONOMICĂ ÎNTÂI:
10
CAP.I. GENEZA ŞI CONSTITUIREA TEORIEI MODERNE A
CAPITALULUI
1.1 Idei şi concepţii preclasice referitoare la capital
În ultimele trei secole, conţinutul şi sfera de cuprindere a capitalului au fost
supuse unei ample şi continue dezbateri. Adesea, lupta de idei în jurul acestui concept
a luat mai mult o turnură politico-ideologică şi mai puţin metodologico ştiinţifică. Să
mai reţinem faptul că termenul de capital a stat la baza unui tip de proprietate-
proprietatea capitalistă şi a unui tip de societate, societatea capitalistă. ”În fond,
remarca F Broudel, toate civilizaţiile, în lupta lor cu necesităţile şi restricţiile producţiei
şi schimbului, au fost nevoite să-şi creeze vocabulare specializate, ale căror elemente,
mai apoi îşi tot modifică conţinutul”.
1
Partea integrală a teoriei economice, teoria capitalului nu s-a cristalizat
dintr-o dată, ci pe măsură ce au apărut şi s-au articulat ideile economice ale
oamenilor. Denumirea de capital provine din limba latină de la „capita”. În antichitate,
posesorii de animale dădeau cu împrumut un număr de „capete” de vite. Împrumutul,
la început, trebuia restituit exact în numărul împrumutat, iar mai târziu, cu un surplus,
adică cu o dobândă. Capitalul este deci bunul care multiplică de mult mai multe ori
bogăţia iniţială, decât orice alt bun sau acţiune cunoscută.
Astăzi se ştie că primele reprezentări economice au apărut în Orientul Antic-China,
India, Egipt şi Babilon-, iar momentul de vârf al acestor începuturi l-a constituit Grecia,
prin marile sale spirite: Xenofon, Platon şi Aristotel.
Condiţia esenţială a naşterii unor reprezentări care să conducă, în timp, la
noţiunea de capital a constituit-o dezvoltare unor activităţi economice importante,
precum agricultura, meşteşugurile şi comerţul, în strânsă legătură cu diviziunea
socială a muncii, piaţa şi banii. În afara analizei circulaţiei mărfurilor şi a banilor, a
funcţiilor îndeplinite de bani şi a creşterii rolului acestora în societate, noţiunea de
capital nu ar fi putut să apară. Din acest motiv, concepţiile gânditorilor Greciei antice
1
F.Broudel, Jocurile Schimbului, Editura Meridiane, Bucureşti 1985, p. 83
11
despre economie, respectiv bogăţie, agricultură, meşteşuguri, comerţ, diviziunea
socială a muncii, funcţiile banilor de echivalent general al mărfurilor, de circulaţie şi de
tezaurizare, despre proprietate, economia naturală şi economia de schimb au
constituit suportul cognitiv cel mai important care a stat la originea noţiuniii de capital.
Primele abordări teoretice privind conţinutul capitalului au apărut încă din
antichitate, în opera lui Aristotel (384-322 î. Ch) sub forma noţiunii de bogăţie. În
principalele sale lucrări cu tematică economică, „Politica” şi ”Etica nicomachică”, el
distinge două moduri de a dobândi bogăţie: ”economia” şi ”şi chrematistica”. Prin
”economie” el înţelege arta de a obţine bogăţie sub forma bunurilor materiale
necesare gospodăriei casnice, acestea la rândul lor, fiind limitate de nevoile de
consum şi de folosinţă ale oamenilor. ”Chrematistica” reprezintă, în concepţia sa, arta
de a obţine bogăţie sub formă bănească, bogăţia se bazează în mod exclusiv pe
schimb şi urmăreşte acumularea de bani, devenind astfel nelimitată
2
.
În cadrul economiei domestice, câştigul provine din natură, pe când în forma
de organizare ”chrematistica”, câştigul se obţine din comerţ, ca urmare a schimbului
de mărfuri
3
.
Schimbul şi banii, în concepţia lui Aristotel, sunt un produs al istoriei: În epoca
primitivă schimbul nu avea nici un rost, el apărând mult mai târziu, ca urmare a
”diviziunii cantitative şi calitative în posesiunea lucrurilor”
4
. Spirit analitic, Aristotel a
făcut distincţie între schimbul direct între produse sau marfă contra marfă (M-M), care
a existat înaintea apariţiei monedei şi schimbul mijlocit de bani. Deosebit de
importantă a fost ideea aristoteliană că banii sunt un produs al schimbului de mărfuri,
un mijlocitor al acestuia, deosebindu-se două tipuri de circuite ale mărfurilor şi banilor:
a) schimburile reciproce de produse (mărfuri) mijlocite de bani, M-B-M, când
marfa unui producător este vândută contra bani, iar banii obţinuţi sunt folosiţi pentru a
cumpăra alte mărfuri ce sunt trebuinceoase producătorului primei mărfi; este un
comerţ mărunt care ţine de domeniul ”economiei”
b) schimbul caracteristic ”chrematisticii”, B-M-B, când deţinătorul de bani
cumpără mărfuri pentru a le revinde pe mai mulţi bani. Atunci când s-a introdus
moneda, din nevoile schimbului, scria Aristotel, s-a născut şi cealaltă formă de
organizare, comerţul, la început firav, curând însă perfecţionat prin experienţă, el
2
Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, Editura Academiei Romane, Bucuremti, 1964. p. 223
3
Aristotel, Politica, I, 1, 23 reprodus după Mircea Oprişan, Op. Cit., p. 223
4
Aristotel, Etica nicomachică, V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.117
12
căuta şi găsea cum şi unde să realizeze câştiguri cât mai mari
5
. Acesta a fost
considerat un comerţ mare, ca parte integrată a chrematisticii, a cărei existenţă a fost
declarată ca fiind contrară moralei şi dreptăţii sociale. Chrematistica (B-M-B) are în
vedere în special banii, aceştia fiind nu numai mijlocul ci şi scopul efectuării
schimbului, astfel că averea provenită din acest fel de tranzacţii nu cunoaşte limite şi
nu este determinată de nevoile de consum şi de folosinţă directă ale oamenilor.
Relevând în mod treptat logica lui Aristotel cu privire la preistoria teoriei
economice a capitalului, care a constituit punctul de pornire pentru clasicii Economiei
politice şi pentru K. Marx în analiza capitalului, se poate afirma:
1. Existenţa chrematisticii (a capitalului comercial în sens modern) este
imposibilă în afara diviziunii sociale a muncii care, pe acea vreme, a însemnat
autonomizarea agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului, ca domenii importante ale
economiei.
2. Circulaţia mărfurilor şi a banilor reprezintă ”solul” pe care a ”răsărit” şi s-a
dezvoltat chrematistica (respectiv capitalul comercial);
3. Dacă chrematistica nu poate exista fără circulaţia mărfurilor şi a banilor, nu
orice circuit al mărfurilor şi a banilor reprezintă chrematistică; pentru aceasta, trebuie
să se producă o transformare esenţială în privinţa scopului tranzacţilor comerciale.
Astfel, scopul circulaţiei simple a mărfurilor (M-B-M) îl constituie folosinţa mărfurilor, iar
mobilul circulaţiei banilor şi mărfurilor în cadrul chrematisticii îl constituie câştigul de
bani (B-M-B) sau utilizarea banilor pentru a aduce mai mulţi bani;
4. În cadrul circulaţiei obişnuite a mărfurilor şi a banilor (M-B-M), averea este
limitată de nevoile ”naturale” ale existenţei oamenilor; acumularea de avere nu poate
depăşi nevoile de existenţă ale oamenilor, întrucât devine inutilă, fapt ce la determinat
pe Aristotel să considere comerţul mărunt ca fiind necesar şi moral;
5. Averea (bogăţia) rezultată din chrematistică nu are o legătură nemijlocită cu
trebuinţele normale (naturale) ale oamenilor; ea rezultă din ”trebuinţele” unor oameni
de a folosi averea deţinută sub formă de bani pentru a obţine o avere tot sub formă
de bani , dar o avere din ce în ce mai mare (nelimitată). Folosirea bogăţiei pentru a
obţine o bogăţie mai mare, folosirea banilor pentru a obţine tot mai mulţi bani l-au
determinat pe Aristotel să considere chrematistica a fi contrară moralei societăţii
antice.
5
Aristotel, Politica, I, 3, 13 reprodus după Mircea Oprişan, Op. Cit., p. 225
13
Eviul Mediu a constituit o perioadă mai puţin fertilă în idei economice, în raport
cu spiritualitatea antichităţii.
Referitor la abordarea teoriei capitalului, în secolul al-XIII-lea, teologul şi
filozoful Toma d'Aquino(1225-1274), reprezentant de seamă al gândirii economice din
epoca feudalismului dezvoltat, şi-a expus ideile referitoare la bogăţie, în lucrare
”Summa Theologie”. Spre deosebire de ideologia creştinismului care condamnă
bogăţia, d' Aquino considera că bogăţia nu conţine nimic condamnabil în ea, că fiecare
om trebuie să dispună de bogăţie, potrivit cu situaţia pe care o ocupă pe scara
ierarhiei sociale.
Termenul capital a fost introdus în limbajul economic încă din secolele XI-XII.
Iniţial, acestui termen i s-au atrebuit sensurile de: fond, stoc de mărfuri, cheag pentru
o afacere, bani aducători de venituri (dobânda). În secolele XIII-XIV, această noţiune a
dobândit o largă circulaţie în documentele vremii, termenul îmbogăţiindu-şi înţelesurile
şi mai mult. Capitalul se folosea acum şi cu sensul de bogăţie, de averi băneşti,
valoare, fonduri, valoare care se autovalorifică, patrimoniu
6
.
Dezvoltarea comerţului şi a producţiei de mărfuri a dus la creşterea importanţei
capitalului în societate. În secolele XVI-XVII, importante contribuţii teoretice, pentru
explicare naturii şi a rolului capitalului în progresul societăţii, au fost aduse de
mercantelişti. Ei au fost primii gânditori care au cercetat din punct de vedere teoretic
modul de producţie capitalist. K. Marx i-a numit ”primii tălmaci ai lumii moderne”
7
. În
concepţiile mercanteliştilor, forma ideală a bogăţiei consta în metalele preţioase din
care erau confecţionaţi bani. Acumularea de capital se obţinea din circulaţia mărfurilor
şi mai ales, din comerţul extern cu alte ţări, prin diferenţa dintre preţul de vânzare şi
preţurile la care au fost achiziţionate mărfurile.
Analiza capitalului comercial şi a rezultatului său, acumularea de capital bănesc,
în calitatea lor de prime forme preistorice din care a apărut capitalul modern, în
îndelungatul proces de trecere de la Evul Mediu la societatea modernă a fost făcută,
în secolele XV-XVII, de către doctrina mercantilistă.
Extinderea economiei de schimb şi procesele de constituire ale pieţelor
naţionale şi internaţionale au amplificat rolul acumulării de bogăţie sub formă de bani,
în interesul negustorilor (ca burghezie în formare), al statului şi principelui. Pe plan
conceptual, acest proces al economiei reale a dat naştere la prima doctrină
6
Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997,p. 107
7
K. Marx, Capitalul Vol. I. Editura Politică Bucureşti, 1966, p.10
14
economică modernă: mercantelismul, ”o gândire laicizată separată de teologie şi
opusă categoric scolasticii şi dogmatismului medieval”
8
.
Mercantilismul a studiat cu precădere sfera circulaţiei mărfurilor respectiv
comerţul şi capitalul comercial, precum şi bogăţia socială sub formă de bani
confecţionaţi din metale preţioase. În concepţia mercanteliştilor, nu orice act de
circulaţie al mărfurilor şi al banilor se constituie în izvor de bogăţie a societăţii.
Comerţul interior nu măreşte bogăţia, pentru că aceeaşi cantitate de bani trece de la
un posesor la altul. Numai comerţul exterior sporeşte bogăţia, pentru că are
capacitatea de a mări cantitatea de bani adusă în ţară. De asemenea, mercantiliştii au
abordat pentru prima oară noţiunea de profit, sub forma profitului comercial ca scop al
activităţii comerciale şi ca rezultat al schimbului neechivalent pe pieţele externe.
Printre cei mai de seamă mercantilişti, îi putem aminti pe W. H. Stafford şi Th.
Mun în Anglia, A. de Montchrestien şi J. B Colbert în Franţa, A. Serra şi G. Botero în
Italia ş. a. Doctrina acestora a stat la baza politicii economice a unor state europene
din secolele XV-XVIII, în scopul acumulării de capital sub forma banilor-aur, ca cea
mai importantă formă de bogăţie, în vremea respectivă, rezultată din fructificarea
capitalului negustoresc.
Evoluţia doctrinei mercantiliste reflectă drumul parcurs de capitalul real în cadrul
primelor trepte ale societăţii moderne. În prima etapă, denumită mercantilism
timpuriu sau sistemul monetar ( secolul al XV-lea), s-a urmărit obţinerea unei
balanţe monetare active, atragerea unor cantităţi cât mai mari de bani în ţară,
interzicerea exportului de monedă şi adoptarea unor legi privind cheltuirea banilor în
ţara care îi acumulează. Sporirea volumului tranzacţiilor comerciale şi necesitatea
sporirii masei de aur-monedă au determinat trecerea la cea de a doua etapă,
denumită mercantilismul dezvoltat, care a promovat o balanţă comercială activă, a
preconizat o politică de acaparare de noi pieţe, colonizarea unor teritorii bogate în
zăcăminte de aur şi argint, ”forţarea” exportului de mărfuri, aplicarea protecţionismului
, pentru a încuraja producţia manufacturieră de export, dezvoltarea navigaţiei maritime
ş. a. Capitalul comercial şi rezultatul său firesc, acumularea de capital bănesc,
folosirea unor metode foarte diferite de acumulare primitivă a capitalului, comerciale şi
necomerciale, paşnice şi violente, sunt etape importante, care au dus la manifestarea
ulterioară a capitalului industrial modern, reflectate de doctrina mercantilistă.
8
Victor Ştefan, Gandirea Economică, de la empirism la modele doctrinare, Fundaţia Scrisul Romanesc, Craiova,
1999, p. 36
15
Ca profunzime, doctrina mercantilistă nu este superioară ideilor lui Aristotel, în
privinţa genezei şi naturii capitalului. Deosebirile constau în faptul că mercantilişti au
considerat comerţul aducător de câştig şi avuţia sub formă de bani ca fiind naturale şi
morale din punct de vedere social, precum şi din caracterul pragmatic al cercetării
pieţei, propunând politici comerciale prin care să se grăbească procesul de acumulare
a capitalului sub forma de bani
Aplicarea principiilor mercantiliste a dat un nou avânt producţiei manufacturiere
şi apoi producţiei industriale capitaliste. Comerţul interior şi exterior al ţărilor din
Europa Occidentală şi diviziunea socială a muncii au cunoscut un nou proces de
adâncire, iar banii acumulaţi au fost utilizaţi tot mai mult pentru crearea de înteprinderi,
întemeiate pe munca salariată, adică pe capital. În noile condiţii, capitalul fizic, în
special cel din industrie, a început să devină predominant şi să îşi subordoneze
funcţional capitalul comercial şi capitalul bănesc. Gânditorii vremii au început să
înţeleagă limitele curentului mercantelist, punând bazele unui salt spectaculos în
ştiinţa economică, cunoscut sub denumire de liberalism calsic.
1.2. Şcoala clasică de economie politică şi punerea bazelor teoriei moderne a
capitalului
Realităţiile economice din secolul al-XVII-lea şi al-XVIII-au necesitat o atenţie
sporită din punct de vedere teoretic, datorită numeroaselor probleme economice,
printre care şi cele referitoare la definirea bogăţiei şi determinarea căilor de sporire a
acesteia. Fiziocraţii au respins concepţia mercantilistă despre bogăţie şi sursa
acesteia. În viziunea lor, bogăţia nu constă numai în bani, respectiv în metale
preţioase, ci în acele produse utile care puteau satisface trebuinţele oamenilor. După
părerea fiziocraţilor, bogăţia nu putea fi creată numai în sfera circulaţiei mărfurilor ,
pentru că în cadrul schimbului mărfurilor trebuie să existe o echivalenţă valorică între
o marfă şi o altă marfă sau între marfă şi bani. Aşa dar, nu putea apare un spor de
bogăţie în comerţ. Ei au susţinut că bogăţia poate fi creată numai în sfera producţiei,
mai precis în agricultură. Datorită fiziocraţiilor domeniul de cercetare a capitalului s-a
16
mutat din circulaţiei mărfurlor în sfera producţiei, determnandu-i pe economişti să-şi
îndrepte atenţia spre producţie şi legile naturale care o guvernau.
Cel mai de seamă reprezentant a gândirii fiziocrate, Francois Quesnauy (1694-
1774), în lucrarea sa Tabloul economic, defineşte capitalul productiv din
agricultură ca fiind format din mijloace materiale şi mijloace băneşti, care sunt
împărţite în avansuri iniţiale şi avansuri anuale, în ordinea în care se face înlocuirea
sau reproducerea lor. Avansurile iniţiale constau în faptul că se efectuează o singură
dată fiind pregătitoare pentru agricultură. Ele se concentrează într-o serie de lucrări de
organizare, drumuri, construcţii, irigaţii ş.a., care sunt necesare începerii activităţii
agricole. Avansurile anuale constau într-o serie de cheltuieli efectuate de către
cultivatorul pământului pentru plata muncitorilor agricoli şi întreţinerea inventarului
agricol necesar derulării activităţii. K. Marx a considerat ”Tabloul economic” al lui
Quesnay ca fiind o ideie genială de a prezenta sub forma unei scheme, posibilitatea
reproducţiei simple a capitalului social.
9
De observat faptul că, pentru prima dată Quesnay sugerează ideea împărţirii
capitalului în: avansuri iniţiale (capital fix) şi avansuri anuale (capital circulant), în
funcţie de modul cum este alocat (la începutul activităţii agricole sau pe parcursul
derulării activităţii agricole). Important este şi faptul că el a privit producţia ca pe un
proces într-o derulare continuă, care nu se limitează doar la circulaţia mărfurilor şi cea
a circulaţiei banilor. Quesnay a demonstrat că reluarea prroducţiei cu ajutorul
capitalului este un proces de reproducţie.Tabloul economic a lui Quesnay are şi unele
neajunsuri atunci când se referă la muncitorii din industrie ca fiind neproductivi (clasa
sterilă), munca lor considorându-se că nu contribuie la acumularea de bogăţie.
Sensul modern al noţiuni de capital a fost consacrat de teoria economică la
sfârşitul secolului al-XVIII-lea de către fiziocratul francez A.R.J.Turgot, (1727-1781)
care, încă din 1770, scria: ”capitalul nu mai înseamnă numai bani, ci mai mult,
participarea la producerea de valori şi profit”
10
. În mod corect, Turgot a constatat că
separarea producătorului direct de mijloacele sale de producţie constituie una din cele
mai importante condiţii ale apariţiei capitalului modern bazat pe munca salariată.
Produsul net, deşi este un dar al pământului, nu se oferă cuiva fără muncă. Din
această cauză, însuşirea produsului net de către proprietari funciari este prezentată
în opera sa ca o înstrăinare a unei părţi din produsul muncii. Susţinând că producerea
9
K.Marx,Teorii asupra plus valorii, parte întai,Editura Politică, Bucureşti; 1960,p.256-257
10
Israel Kirzner, Perspectiva Economică,Editura ALL, Bucureşti, 1996, p.20
17
de produs net reprezintă caracteristica esenţială a producţiei întemeiată pe capital
(chiar dacă acest proces a fost limitat la producţia agricolă), fiziocraţii au avut o
contribuţie importantă la elaborarea teoriei moderne a capitalului individual şi social, a
reproducţiei acesteia.
Momentul de vârf al liberalismului economic clasic l-au constituit lucrările lui
Adam Smith şi David Ricardo. Adam Smith (1723-1790), format la celebra universitate
din Oxford, fondatorul şcolii clasice liberale şi în acelaşi timp economist modern, în
lucrarea sa ”Avuţia naţiunilor”, a criticat concepţia mercantilistă şi cea fiziocrată despre
bogăţie, demonstrând că prima este total greşită, iar cea de-a doua este unilaterală. El
a susţinut că ”bogăţia constă în bunurile necesare pentru traiul oamenilor şi este
alcătuită atât din produsul imediat al acestei munci cât şi din ceea ce se cumpără cu
acest produs de la alte naţiuni”
11
, de unde reiese că banii şi metalele preţioase fac
parte din bogăţia naţiunii, dar aceasta nu se restrângea numai la ele, ci cuprinde
totalitatea bunurilor necesare oamenilor, create de munca lor.
Bogăţia în concepţia lui Smith nu se creează în sfera comerţului exterior, cum
susţineau mercantiliştii sau în agricultură, cum credeau fiziocraţii, ci se produce în
toate ramurile producţiei de bunuri necesare oamenilor. Acumularea bogăţiei se
realizează prin munca productivă, care este plătită din capital, se concretizează în
obiecte materiale şi aduce profit sau un spor de valoare peste cheltuielile producţiei.
Creşterea bogăţiei naţiunilor, sau mărimea acesteia, după Adam Smith, era
determinată de doi factori:
- creşterea îndemnării lucrătorilor datorită diviziunii muncii;
- raportul dintre muncitorii productivi şi muncitorii neproductivi.
Folosind aceste criterii, A. Smith consideră că munca muncitorului din
industrie sau agricultură este productivă, în timp ce munca funcţionarului de stat, a
servitorului etc este neproductivă. El susţinut că un ”om se îmbogăţeşte întrebuinţând
mulţi muncitori, sărăceşte însă întrebuinţând mulţi servitori casnici”
12
.
Încercând să explice natura capitalului şi efectele acumulării lui, A.Smith lărgeşte
sfera de cercetare a acestuia de la nivelul individual, la nivelul unei naţiuni, capitalul
unei ţări fiind identic cu cel al tuturor locuitorilor săi şi cuprinzând trei părţi.
11
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor Cercetarea asupra naturii şi cauzele avuţiei naţiunilor, Vol. I,Editura
Academiei, R.P.R., 1962, p.3
12
Adam Smith, Op. cit., p.223
18
În prima parte, sunt cuprinse toate bunurile necesare consumului imediat sau pe
termen lung ce nu aduc nici un profit (produse alimentare, mobilă, case de locuit).
A doua parte este reprezentată de capitalul fix; aceasta aduce venit sau profit şi
cuprinde: maşinile, uneltele de lucru, clădirile neceare producţiei (magazii, depozite,
ateliere, grajduri) şi aptitudinile indivizilor dobândite în timpul educaţiei, studiului sau
uceniciei.
Partea a treia cuprinde capitalul circulant, care se caracterizează prin aceea că
produce un venit numai dacă circulă, el se referă la banii cu ajutorul cărora celelalte
părţi ale capitalului sunt antrenate în circulaţie, distribuţiei şi consumaţiei, precum şi
stocurile de mărfuri aflate la dispoziţia comercianţilor, stocurile de materii prime şi
stocurile de produse finite aflate în manufacturi.
Remarcăm faptul că A. Smith face distincţie, în cadrul avuţiei unei naţiuni, între
capitalul care nu aduce venit sau profit format din: alimente, îmbrăcăminte, mobilier
case de locuit etc şi capitalul care aduce profit sau venit prin utilizare. Aceasta din
urmă se identifică cu capitalul ca factor de producţie şi este alcătuit din capitalul fix şi
capitalul circulant, înlocuind astfel noţiunile de avansuri iniţiale şi avansuri anuale,
folosite de fiziocraţi.
Interesant este faptul că noţiunea de capital fix nu se limitează doar la maşini
clădiri unelte etc, ci şi la capitalul uman (aptitudinile şi expierenţa acumulată de
membri societăţii). Dobândirea de cunoştinţe şi îndemânare prin studiu necesită o
cheltuială, care apreciază Smith este tot un capital fix, deoarece munca pe care
aceasta o va presta ”este de aşteptat că îi va reconstitui pe langă salariul unei munci
obişnuite, întreaga cheltuială cu instruirea sa, plus, cel puţin, profitul obişnuit al unui
capital de valoare egală”
13
.
De observat faptul că Smith face distincţie între capitalul fix şi capitalul
circulant, dar remarcă şi legătura inseparabilă dintre acestea. Totodată, sublinează că,
la origine, orice capital fix este derivat din capital circulant şi de aceea există o
legătură continuă între aceste două componente ale capitalului. Clădirile, maşinile,
utilajele, uneltele sunt rezultate dintr-o serie de materi prime (capital circulant), iar
pentru a putea funcţiona ele trebuie întreţinute. Orice capital fix aduce venit numai cu
ajutorul capitalului circulant. Ideile lui A. Smith vor fi preluate şi dezvoltate de către alţi
economişti clasici. David Ricardo (1772-1823) în lucrarea intitulată ”Despre principiile
13
Adam Smith,Op cit. , p.72-73
Ricevi informazioni sui nostri servizi, sulle offerte e non perdere news e consigli su università e lavoro.